Infernul sau cărțile interzise

Fără doar și poate, Constantin Severin nu este un necunoscut pentru lumea literară. Dimpotrivă! Și totuși, consider că pentru o mai fericită relaționare cu materia epică a ultimei sale cărți, e de folos să reamintim că, printre altele, activitatea sa cunoaște mai multe paliere, fiind interesată de interdisciplinaritate. Absolvent al cursului de ficțiune din cadrul Universității din Iowa, dar și membru al Asociației de Artă din Ottawa, este semnatarul mai multor cărți de poezie, proză, eseuri, la toată această activitate alăturându-se cele peste 800 de articole scrise în presa culturală, în Artdaily, World Literature Today, Contemporanul, Vatra, Glare Magazine, Dance and Media Japan, Pro Saeculum etc.

Ultimul roman publicat la „Cartea Românească” – „Bibliotecarul infernului” – reprezintă, peste toate, atașamentul total față de conceptul de carte, întreg discursul forțând intertextualitatea și dezvoltând in vivo o formulă nu des întâlnită în epica noastră, aceea a metaromanului. De fapt, aș risca să constat că nu avem, poate paradoxal, de-a face cu o arhitectură deosebită, însă o astfel de realitate nu scade cu nimic valoarea volumului! Deși ițele textului pot părea neclar conturate unui cititor grăbit, vocile narative urmează paliere bine definite, care dimpreună nu fac altceva decât să istorisească o poveste cu rol de ființare în și dinspre mister. Se poate vorbi implicit despre un „bildungsroman alegoric”: în spatele tuturor vocilor narative e de ghicit un autor-personaj cu o cultură eclatantă. Personajul e de bunăvoie (de)prins cu magia insulei Ada Kaleh, un topos cu rol (aproape!) de suprapersonaj, în același timp un spațiu de legătură, o axă pentru lumea nu atât de cuprinzătoare a inițiaților. La suprafață, loc al mentalităților diferite, pre-intuiție a legendelor și magicului.

Marcat de o retorică de tip confesiv, întreg materialul cărții devoalează până la un punct taine ale universului înconjurător. În marginaliile sale, am putea distinge și câteva zone de tangență cu „Sărmanul Dionis” ori, în fine, cu imaginea înțeleptului, așa cum apare în diferitele-i avataruri la Eminescu. Totuși, aici, maniera nu este nici pe departe de sorginte (neo)romantică, ci mai degrabă undeva la intersectarea unor procedee de factură expresionistă, în fața jocului asumat al postmodernității. Dacă tot suntem la acest microcapitol al „filiațiilor”, recunosc că am parcurs cartea amintindu-mi de celebrul roman al lui Umberto Eco. Polifonia vocilor narative antrenează registre grave ale resorturilor simbolice: în spatele acestui excurs eminamente cultural nu stau evenimente propriu-zise, cât înțelesuri alegorice dintre cele mai profunde. Vorbim despre spații unde timpul nu există, iar durata îngăduie efuziuni subiective. Implicit, una dintre întrebările obligatorii se leagă de funcția lecturii: „… îți pot spune […] că m-am convins că acel incunabul îți oferă arta de a intra, în anumite momente privilegiate, într-o stare de grație în care te identifici practic cu Dumnezeu”. Sigur, până la experierea totală, aflăm că o operă valoroasă ar trebui să determine o transformare evidentă, să schimbe idei, senzații, poate chiar sensibilitatea, să (te) conducă implicit către iubirea netrucată. Însă toate acestea presupun – cum altfel? – prezența unui drum ascensional: e drumul nevoințelor, un drum parcurs în solitudine, care certifică asumarea unei condiții cu totul aparte, e căutare „a unui loc dincolo de frică, dincolo de durere, de iubire și de neiubire, dincolo de pierdere și de găsire, dincolo de eroism și de lașitate, de loial și de trădător, unde nu mai există noțiunea de sus și jos și toate formele la care ne închinăm viața dispar”. Sigur, drumul acesta se leagă de imaginație, fiind pretextul unei imago mundi aflată continuu sub semnul tainei alchimice. Același drum presupune totodată efort, un asumat pact faustian cu subiectele și chiar volumele damnate: bibliotecarul în discuție îngijește volume „puse la index”, căutate de Inchiziție ori alte „foruri” ce și-ar fi putut exercita dorința de cenzură. De-a lungul paginilor cărții, Constantin Severin „tocmește” și o listă bibliografică, ce conține cărțile cu adevărat mari ale umanității: dacă o carte citită de Caravaggio („Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”) nu e decât prilej de a începe înșiruirea operelor fascinante, cărți precum „Code Gigas”, „Cartea lui Thoth” ori scrierile semnate de Averroes, Avicenna, Plotin, Pico della Mirandola, Giordano Bruno, Marsilio Ficino etc. devin trepte de-a lungul acestui parcurs inițiatic.

Bibliotecarul infernului” dezvoltă conotații referitoare la o realitate ezoterică, ce pune în acord microuniversul cu ceea ce se află în Înalt: „Există unii gânditori care susțin că de fapt întreaga realitate exterioară este tot o formă de conștiință, tot o lume lăuntrică, stranie, greu de descifrat. Încep să fiu tot mai convins că între cele două lumi există multiple legături, pe mai multe niveluri, iar pânza spațio-temporală nu poate exista fără conștiință”. Dintre toate vocile, poate cea care are rezonanța cea mai amplă și care se leagă indisolubil de oglindirea autorului rămâne a lui Giovanni Esposito, omul-carte: „Te naști pe lume cu lințoliul cuvintelor pe gură și pe chip, nu vei putea niciodată să scapi de urzeala lor, să le uiți zumzetul continuu. Omul-carte e o realitate incontestabilă, de mii de ani. Poate că întreaga realitate este o Carte. Cred că nici lumea nu este independentă de gândire și de limbaj. Totul este gândire, totul este limbaj, iar memoria nu conține numai câmpul a ceea ce este cunoscut, ci există o memorie a inconștientului”… Iar textul merge mai departe, deschizând porți și către psihanaliza lui C. G. Jung.

Constantin Severin convinge (încă o dată!) prin fraza bogată volutele pe care le adaugă necontenit și care conferă un soi de culoar hipnotic. Apoi, e disponibilitatea de a privi femeia în toată frumusețea ei, fără a-i eluda carnalitatea. Amintind de coincidentia oppositorum, masculinul e interesat de perechea-i potrivită sub toate aspectele, astfel încât jocul iubirii e adus în scenă sub semnul unei frivolități debordante. Dar această galerie de personaje merită inventariată cu toată atenția, întrucât printre ele se regăsesc figuri emblematice. Singurul care are acces la toate acestea, alături de bibliotecarul infernului, e însuși cititorul, devenit între timp suma consecințelor actului de cunoaștere.

Un gând despre „Infernul sau cărțile interzise

  1. Mii de mulțumiri, e un text excepțional aflat în perfectă consonanță cu romanul meu de suflet, „Bibliotecarul Infernului”. Cred că ar putea fi folosit ca prefață la o altă ediție, peste ani, l-am citit cu o atracție hipnotică și m-am regăsit total în el, mii de felicitări!!!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s