Atenție: hublou deschis!

Port de mai mulți ani în suflet minunata expoziție a „Ferestrelor” lui Aurel Stanciu, un discurs plastic extrem de bine închegat, cu rol deopotrivă taumaturgic și inițiatic, dacă cele două pot fi separate. Cât despre plusurile artistice propriu-zise, se găsesc și în prezent comentarii întru totul lămuritoare, nu am nici căderea, nu e nici momentul să revin asupra acestora. Dar ceea ce rămâne cu certitudine se leagă de faptul că „Ferestrele” în discuție poartă cu ele însemnele deschiderii și implicit ale ascensiunii, reiterând o promisiune parcă uitată de „omul recent”. E ruptura în raport cu atotsuficientul. Iar recentul acesta ne joacă feste, ne invadează prezentul, îndepărtându-ne de la ceea ce odată putea fi etichetat drept normal. Lunecăm în lungul unor zile potrivnice, care macină încrederea în noi, ne drămuiesc alegerile, ne limitează activitățile, fiind prinși ca într-un submarin, din burta căruia mai îndrăznim – când și când! – să admirăm depărtările. Într-o asemenea linie se înscrie și ultimul volum semnat de Carmen Mihalache, „Hublou”, apărut la Editura „Babel” în condiții grafice deosebite, beneficiind și de „ilustrațiile” lui Ilie Boca. Cartea are menirea unui pod peste ape tulburi, întruchipează o cuvenită aducere-aminte a frumosului de odinioară, chiar dacă prima exclamație care stă în vârful limbii este: „Vremurile astea nu mai au memorie”.

În simbolistica-i complexă, fereastra poate să fie legată de privire – ochi, oglindă – suflet și implicit de posibilitatea demersului psihanalitic, dar și de trădare, poartă, victorie / înfrângere, dialog, personalizare ori chiar depersonalizare; și totuși, peste toate, se așază motivul implicit al luminii, element ce facilitează fără doar și poate cunoașterea. Până la urmă, dincolo de faldurile pe care le desfășoară textele constitutive ale volumului (în marea lor parte apărute în paginile cotidianului „Deșteptarea”), am putea admite că, în cuvenită măsură, aproape toate înțelesurile abia menționate se întrevăd prin „hubloul” deschis. Precum un optician ce își cunoaște meseria, Carmen Mihalache așază nenumărate lentile magice, recalibrând sub semnul confesiunii episoade din trecut ori din prezent.

În întregul ei, cartea echivalează cu o bijuterie, accentele sunt puse unde trebuie, discursul bine organizat, cumva simetric, întrucât aceleași valori etice, ale echității ș.a.m.d. marchează atât paginile de început, cât și considerentele de final. Lumea lui Carmen Mihalache e o lume caldă, primitoare, o lume a prieteniei, care îngăduie și nu trunchiază existențe. It’s a wonderful world. Prezențele nu sunt puse la microscop, demersul nefiind până la urmă de esență obiectivă – ele își pierd contururile clare, și amintesc de tușele impresioniste. Iar amintirile pleacă din spațiul copilăriei, adolescenței și a primilor ani ai studenției, o lume de sorginte patriarhală, cu tradițiile ei, peste care parcă guvernează ochii bunicii: „Am tras o fugă la Clinceni, unde bunica mea cu cei mai frumoși ochi verzi (moșteniți de fiul meu, Alexandru), rămași tineri chiar când era aproape octogenară, ne încropise o mică «zestre». Ne-a dat niște veselă, prosoape, șervete, cuverturi, pernuțe, și o bucată mare de pânză cu maci roșii, din care ne-am făcut un fel de paravan, despărțind camera de micul antreu cu lavoar și dulap”. Și o altă lume avea să înceapă: cu bucurii și dezamăgiri, cu primăveri și ploi, o lume primită pe de-a-ntregul cu brațele deschise, ca pe un dar neasemuit. Evenimentele ne sunt relatate acum în coordonatele subînțelese ale unui timp prezent și pentru faptul că „le povestesc acum, pentru că am rămas captivă în tinerețea mea”. Ulterior, raza privirii urma să parcurgă o distanță și mai însemnată, anii ’90 având să aducă deschiderea către Europa de Vest; mai precis, ne este rememorată prima călătorie peste hotare, în Franța, acolo unde autoarea va întâlni câteva din chipurile ilustre ale culturii noastre din diaspora. Peste toate, sugestia rămâne exact aceasta, a realității că în viață tot ceea ce contează stă sub semnul drumului, al călătoriei. De aici și până la apariția cavalerului Don Quijote… nu-i decât un singur pas! – oprindu-se la rolul lui Peter O’Toole din muzicalul „Omul din La Mancha”, Carmen Mihalache dă contur potrivit unui impossible dream. Altfel spus, devine clar că peste secole, „Cavalerul Tristei Figuri ne-a transmis să nu renunțăm, să ne batem pentru ca lumea noastră să fie aceea pe care ne-o dorim. Să nu ne resemnăm, lăsându-ne copleșiți, învinși de realitățile unui lamentabil prezent”. În fața monstruozității unei lumi de tip hypermarket, paradoxal, imaterialitatea cavalerului ce (încă) se luptă cu morile de vânt e printre puținele repere solide.

Afișând un atașament total față de carte, autoarea admite că, în prezent, mitologia bibliotecii dispare; drumul cunoașterii trebuie să fie în continuare unul al interioarelor, girat totodată de spiritul critic, de luciditate. Practic, aproape fiecare „pastilă de cultură” are în miezul ei o carte de referință, definitorie pentru o anume sensibilitate – dintre toate, iese în evidență, dinspre copilărie, „Micul prinț”, ca o tablă de legi pentru întreaga umanitate. Celelalte două domenii relevante sunt desigur, și mai înrudite: Carmen Mihalache e îndrăgostită iremediabil de teatru și cinematografie – nu neapărat în această ordine! Și aici avem de-a face cu adevărate declarații de iubire – a se vedea rândurile dedicate unor figuri emblematice precum Alain Delon, Belmondo, Liz Taylor, Maryl Streep, Roger Moore etc. Apoi, pagini despre modă (Coco Chanel), despre rolul și limbajul parfumurilor. Toate acestea compun o personalitate puternică, care își îngăduie imaginea din oglindă: „Spontană și adaptabilă, sunt în bună înțelegere cu mine, nu am nicio relație conflictuală cu felul meu de a fi. Am destule nemulțumiri, insatisfacții, dar sunt trecătoare. După ce mă consum ceva timp, îmi fac analize, introspecții, mă dojenesc singură, pentru ca într-un final să-mi regăsesc echilibrul, simțul relativului, al umorului. Care mă salvează întotdeauna de cele mai neplăcute situații”. Peste toate, avem de-a face așadar cu o fire solară, plină de energie, dar și cu repere solide, dublate eventual de răspunsuri acide în fața unui cotidian fără principii. Luăm act de faptul că „Pe șmecheri nu i-am suferit niciodată. Pentru că ei acționează pe furiș, pe la spate. Nu sunt oameni deschiși, care să accepte cu onestitate un dialog, fiindcă au mereu ceva de ascuns, vrând să profite de orice situație”. La polul opus se află „oamenii care mă binedispun și în compania cărora am senzația plăcută că timpul trece ca un gentilom”. Poate dintr-un plan extrem de interiorizat defulează trei – patru texte (încă) interesate de rolul și acțiunea combativă a femeii în societate – curios, de urmărit cum „lupta pentru feminism vine și dintr-un fel de masculinitate”.

Dincolo de toate, volumul se închide rotund, cu imaginea părinților, recompusă fie indirect (în cazul tatălui prin trimiteri la un articol al bunei prietene Magda Cârneci), fie direct, cu sensibilul portret al mamei. Aceasta e lumea căreia încă îi mai este dată să se întrezărească prin hublou: „…sunt și desprinderi imposibile, pe care nici nu ți le dorești, de fapt. Așa cum eu nu am să mă desprind vreodată de mama, chiar dacă ea acum nu mai este. Știu că o voi purta mereu cu mine, e o prezență luminoasă, statornică, în gândurile mele, în inima mea. Încă vorbesc cu ea, mă surprind că-i formez numărul de telefon, și sunt momente ale zilei când o iau înspre direcția casei ei. Era un drum pe care îl făceam foarte des în ultimii ani, de când mama nu mai ieșea din casă, iar de când căzuse la pat mergeam aproape zilnic la ea. Suferința o schimbase mult, era deprimată, nu mai avea putere să lupte, și uneori îmi zicea: nu mai ai mamă, roagă-te să se sfârșească mai repede: pentru că nu-și suporta starea, neputința, dar își făcea griji și pentru mine, nu voia să mă chinuie (așa spunea ea), știind că lucrez, că am multe pe cap. Mama era mama”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s