Interviu, Dragoș Bako, editorialist „Tribuna”, Sibiu: „Presa se supune regulilor de ierbicid ale consumerismului”

Deși nu mi-am propus să discutăm exclusiv despre cartea nou apărută, recunosc încă de la început că am parcurs-o cu mult interes, mai ales datorită faptului că ea acoperă o realitate care, cel puțin în ultimul timp, suferă metamorfoze cât se poate de evidente. Așadar, în „Editorialul. Strategii de interacțiune cu literatura”, Editura „Ideea Europeană”, ai analizat cu instrumentele profesionistului conceptul de editorial, stabilind câteva repede solide în dezvoltarea argumentelor. Cum a luat naștere această carte, cât de mult a contat experiența in vivo de la „Tribuna”?

Am crezut, cred și voi crede mereu că editorialul este genul publicistic cel mai apropiat de literatură, că forța sa stă în posibilitatea de a relaționa cu aceasta. În editorialele pe care le scriu, mizez de multe ori pe acea putere persuasivă a cuvântului ce înflorește sub stropii literarității, pe intercalarea formulelor de culoare, capabile să nuanțeze un text, în așa fel încât să fie receptat și acceptat mai lesne. Scriind în fiecare zi, încercând să ambalez mesajul într-un text care să ajungă mai ușor la cititor, să stabilească între mine și el o relație amicală, uneori chiar de complicitate ideologică, am început să îmi pun întrebări legate de rolul și puterea acestui gen de articole de opinie. Încetul cu încetul, am găsit răspunsuri la aproape toate întrebările și am schițat câteva posibile definiții ale editorialului, dar și tipologii ale acestuia. Am considerat că frământările mele profesionale ar trebui integrate într-o cercetare științifică și, de aici, începe drumul tezei de doctorat care a generat și cartea despre care vorbim. Cu siguranță, fără exercițiul zilnic al redactării unui editorial, în decursul anilor, la cotidianul „Tribuna” din Sibiu, nu m-ar fi preocupat deslușirea „măruntaielor” unor astfel de texte, structura intenționalității și „relațiile de bună vecinătate” cu literatura. Textul cărții este o întâlnire între întrebările care mi-au încolțit în minte în decursul anilor și răspunsurile date de cercetările științifice în domeniu, care m-au ajutat să observ evoluția unor concepte din domeniul abordat.

Mai este astăzi editorialul cu adevărat vârful de lance al unei publicații? Apoi, în ce măsură se mai intercondiționează acesta cu valorile morale de factură clasică?

 

În primul rând, trebuie să facem distincție între presa adevărată, în sensul clasic al cuvântului și platformele de informare, ce nu țin cont de regulile de bază ale jurnalismului. Există publicații unde editorialul a rămas articolul de fond, cel care impune direcția și exprimă politica editorială a ziarului. Trebuie să recunosc, aceste cazuri reprezintă, din păcate, o minoritate, fiind sufocate de avalanșa publicațiilor online, specializate în mondenități sordide, goană după senzațional și sesiuni de bârfe cu pretenție de știri. Trăim vremuri în care foarte mulți inși, ce dispun de o tastatură și o conexiune la internet, se suspectează că pot fi lideri de opinie, editorialiști, chiar dacă sunt în conflict atât cu limba română, cât și cu abordarea echilibrată a subiectelor tratate. Nu vreau să bagatelizez strădaniile nimănui în a-și exprima părerile, dar editorialul se supune unor reguli și e altceva decât un comentariu personal, izvorât din nemulțumiri private, postat pe un blog. M-aș bucura ca editorialul bine scris, în bună măsură pertinent, să fie vârful de lance al fiecărei publicații, dar ceea ce se întâmplă azi în media ne încredințează că acest deziderat rămâne doar un vis.

 

Înainte de hai-s-o-numim revoluție, cenzura ideologică determina întru totul textul propriu-zis. Am convingerea că și în contemporaneitate am putea vorbi despre alte fețe ale nevoii de a „controla”. De acord?

 

Cenzura de dinainte de 1989 era dublată de autocenzură, de acea disciplină impusă și autoimpusă. Oricât de rău ar suna, îndrăznesc să spun că nu există nicăieri în lume o publicație, care produce venituri, sută la sută independentă. Există o interdependență între presă și factorul politic, economic, relație care duce la un anume tip de cenzură sau autocenzură. Cred că trebuie să fim onești și să spunem lucrurilor pe nume. Diferența e dată de dimensiunea compromisului care instituie o mai mică ori mai mare cenzură. Te poți autocenzura, trecând sub tăcere un derapaj banal, al unui agent economic, cu care ai o relație contractuală, dar e imoral și neprofesionist să cenzurezi o informație care privește – să zicem – probleme grave ce afectează sănătatea publică, doar pentru că ai o relație comercială cu o companie care încalcă regulile. În privința cenzurii ce decurge din partizanate politice, ea e sublimă, dar nu lipsește cu desăvârșire, ci dimpotrivă. Sunt bine cunoscute orientările principalelor ziare naționale și ale posturilor de știri. Diferența față de perioada anterioară Revoluției din 1989 este că atunci dicta un singur partid, iar acum avem o varietate de formațiuni ce influențează mai mult sau mai puțin discret politica editorială a unor instituții de presă.

 

Particularizând, ce mutații a suferit editorialul odată cu apariția New Media?

 

A devenit un fel de știre comentată sec, uneori pătimaș. Citesc unele texte așezate sub sigla „Editorial”, publicate pe site-uri de știri și constat că autorul nu face mari eforturi pentru a-și convinge cititorii, pentru a stabili cu ei o relație specială, pentru a-i captiva. Am sentimentul, uneori, că citesc niște procese verbale ale unor evenimente, situații sau declarații publice. Simt o diferență între cuvântul tipărit și cel postat pe o platformă electronică; primul are o anume greutate, poartă o responsabilitate, în timp ce al doilea poate fi supus oricărei corectări, modificări survenite din varii motive. Am observat că multe publicații online respectă cu sfințenie principala caracteristică a acestui canal de transmitere a informației, rapiditatea. Ei transmit informații, iar când le comentează par să o facă tot sub presiunea timpului. Nu vreau să generalizez, există și în mediul online texte de tip editorial bine scrise, ce respectă o condiție principală din punctul meu de vedere, aceea a interacțiunii cu literatura. Nu voi da exemple, pentru că nu vreau să omit pe cineva ori să nedreptățesc pe altcineva. Important e că există editoriale bine scrise și editorialiști care nu au abdicat de la valorile clasice.

 

Cred că ne aducem aminte împreună de vremurile când abia așteptam ziua de miercuri, ziua când „Cațavencu” apărea la tarabe. A fost poate prima publicație care a mizat peste convențional pe elementul grafic. Până prin anii 2000, aproape fiecare publicație respectabilă își avea caricaturistul ei. Aș vrea să ne detaliezi câteva aspecte ce definesc „editorialul ilustrat”!

 

Acest tip de editorial, pe care l-am analizat și în cartea mea recent apărută, este întâlnit, cu precădere, în SUA. În presa românească, existau caricaturile despre care vorbești, tratau o chestiune importantă din ziua respectivă, dar cred că mulți dintre cei ce le realizau nu știau, de fapt, că ele au puterea unui editorial. Cred că, fără să știe, unii făceau ceea ce, în unele țări, cu tradiție în presă, se manifesta ca „editorial ilustrat”. Din păcate, azi, acest produs media e pe cale de dispariție, și această tendință vorbește despre instaurarea unei superficialități în acest domeniu. Presa, ne place sau nu, se supune regulilor de ierbicid ale consumerismului.

Citându-l pe Caragiale, ne aduci aminte că „Națiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, rușii nihilismul, francezii l’engougement, […] spaniolii morga, italienii vendetta; românii au Moftul” – am sesizat că un ingredient de bază al editorialelor pe care le semnezi pentru „Tribuna” stă într-o ironie abil mascată sau dimpotrivă, sagace. E arma ta împotriva tuturor mofturilor…

 

Ironia face parte din ființa mea și mi-a adus chiar unele necazuri. De multe ori sunt ironic fără a intenționa să amendez ceva sau pe cineva, să jignesc, să fiu răutăcios. Cred că e o formă de glumă, prin care încerc, de fapt, să mă apropii de oameni, să rup niște bariere, dar, de multe ori, am constat că efectul e invers. În privința puterii de sancționare a ironiei, da, cred că un enunț acid lovește mai eficient decât o acuzație gravă, formulată în termeni apocaliptici. Și, bineînțeles, este o strategie prin care te poziționezi de aceeași parte cu cititorul, stabilind o țintă comună. De exemplu, când ironizezi un personaj public amendabil, creezi o solidaritate cu publicul tău. Și cum poate fi ironia strașnică, dacă nu prin literaritate? Aceasta îți permite construcții ironice, de efect, așa cum putem regăsi în virulența publicisticii lui Eminescu, a lui Arghezi sau Caragiale.

Un gazetar bun „iubește” clișeele – nu mă pot totuși abține: cum scrii un editorial, care e rețeta ta?

Eu cred că un gazetar bun se ferește de clișee. Cum scriu un editorial? La început a fost ideea. Culeasă din presă, de la jurnalele de știri, de pe stradă, din piață, din autobuz sau dintr-o simplă conversație. Condiția principală e să fie un subiect de larg interes, o problemă care produce efecte mai mult sau mai puțin conștientizate în rândul publicului. Niciodată nu știu cum va arăta editorialul. Îmi fixez câteva puncte, ce conturează un schelet cu armătură puternică, pe care îl îmbrac apoi cu fraze în care strecor, după caz, parcele de literatură. Aici e crucială capacitatea de dozare, întrucât, pentru a transmite și a impune mesajul, trebuie să folosești cantități rezonabile. Poți alterna enunțurile tehnice cu formule literare bine plasate, astfel încât textul să curgă lin, să aibă muzicalitate, să poate fi lecturat armonios, iar, la final, cititorul să își dorească să parcurgă și editorialul de mâine. Unii spun că pun titlul înainte de a scrie textul. Eu îl pun mereu la final, pentru că îl extrag din text. De multe ori pornesc la drum cu un concept, dar pe parcurs mă surprind pe mine însumi cotind brusc, descoperind o dantelărie lingvistică. E un interval în care te trezești cu planurile inițiale date peste cap, iar o frântură de gând poate reașeza textul din temelii. E ca atunci când începi să cânți la chitară o melodie, pe acorduri dinainte stabilite, dar pe parcurs ai o revelație și introduci niște note scăpate din brațele entuziasmului, care schimbă simțitor piesa.

Te scot ușor din zona aceasta, cu voia ta să pășim în politichia de pe plaiurile noastre – și nu numai! Aș spune că un ziarist ar trebui să fie încântat: cu cât mai multe gafe, cu atât mai multe subiecte! Și totuși, parcă a început să fie obositor…

 

Așa e. La un moment dat te saturi de contabilizat și valorificat gafe, pentru că îți dai seama că și tu ești unul dintre cei ce le decontează. Eu unul încerc, ori de câte ori am ocazia, să abordez și lucruri pozitive, pentru că gafele, coțcăriile și tunurile politicienilor au devenit deja banalitate. Personajele și întâmplările pozitive capătă, din păcate, o aură de fapt divers.

 

Țin minte că demult apărea o revistă cu un format aparte, „Sfera politicii”. O percepeam sub forma unei publicații care era în stare să comenteze extrem de pertinent tendințele de atunci, mai ales ale politicilor externe. Poate greșesc, aș spune că astăzi comentariile pertinente cu referire la această zonă lipsesc cu desărvârșire. Cum s-ar putea explica o asemenea lipsă de interes?

 

Într-adevăr, echilibrul nu mai e la modă. Cine nu înfierează cu mânie proletară totul, de la politică internă la cea externă, nu există. Azi, când traversăm vremuri în care teoriile conspirației se îngrămădesc pe toate canalele de comunicare, o analiză pertinentă de politică externă are soarta unui produs considerat neatractiv. Publicul pare că vrea să consume cât mai multe acuzații, vrea să i se livreze confirmări ale unor bănuieli de sorginte conspiraționistă. Pe vremuri se spunea că toată lumea se pricepe la politică și la fotbal. Azi ai impresia că toți sunt experți în politică externă, în probleme de geopolitică, de diplomație, orice utilizator de smartphone îți poate spune care sunt interesele marilor puteri și cum se înțeleg liderii globali să decimeze planeta. O spun cu mâhnire, orice demers prin care se dorește o analiză echilibrată, pertinentă a situației internaționale e catalogat drept un semn de slăbiciune, de nepricepere sau chiar de partizanat. Nu am vârsta unui individ năpădit de nostalgii, dar trebuie să recunosc, erupția canalelor de informare a întețit procesul de instaurare a superficialității analizelor de tot felul. Paradoxal, complexitatea mijloacelor de informare duce la anchilozarea capacității de evaluare corectă.

 

Mulțumesc pentru transparență, aș mai avea o curiozitate: mai poate fi resuscitat editorialul? Mai merită resuscitat?

Fără îndoială, merită, pentru că e un demers de însănătoșire a percepției asupra realității. Nu știu în ce măsură această revigorare e posibilă în condițiile în care degetul arătător, degrabă răsfoitor pe ecranul smarphone-ului devine un instrument complementar de lectură, unul care elimină acea reflecție de după citire. Întrebarea e dacă cititorul dorește să mai pătrundă dincolo de șirul de litere, dacă mai e dispus să zâmbească, să facă haz de necaz, să se lase purtat pe valurile frazelor ce pot decripta situații care îl privesc direct. Pentru că pomeneai de sinceritate, îți voi răspunde în modul cel mai onest de care sunt capabil: nu știu dacă editorialul va fi sau nu resuscitat. Nu știu, pentru că, habar nu am dacă însăși normalitatea va ieși de la reanimare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s