Tainele-nvechite ale vântului

Bunicul dinspre mamă a trecut printr-o experiență ale cărei înțelesuri ne scapă, nouă, celor din familie, până în ziua de astăzi: cu ani în urmă, deja bolnav de ciroză, bunicul a intrat într-o comă profundă, fiind menținut exclusiv de aparatele specifice secției ATI pentru o perioadă de circa șase luni. Iată cum sistemul medical al anilor ’80, așa rudimentar cum era, avea totuși un respect față de valorile firești ce se leagă dintotdeauna de condiția umană. Asta e cu siguranță o altă poveste, să revin: în ciuda tuturor prognosticurilor dar și a evidențelor, Aurel avea până la urmă să își revină, total miraculos. În câteva săptămâni a trebuit să învețe, precum un nou născut, să meargă, să mănânce, în parte chiar să vorbească – avea însă o bucurie nedisimulată, o dorință și o voință de viață exemplare. A mai trăit după acest episod peste patru ani, neimpunându-și nicio restricție. Urma să moară când nimeni nu se aștepta, din pricina unei pneumonii cauzată stupid.

Ultimul roman scris de Adrian Lesenciuc mi-a adus aminte de această întâmplare-situație cu totul ieșită din tipare. „Limbile vântului”, apărut la „Cartea Românească”, face parte din categoria romanului alegoric, aducând în prim plan viața inedită a unui cioban din zona Bucovinei; dinspre o situație-limită, un accident (voie a destinului) în urma căruia personajul intră în comă (de tip alfa!), evenimentele se succed după alte înțelesuri, întrețesând rosturile unei lumi tainice. Gheorghe Borghescu este personajul principal, paradoxal construit cumva in absentia. Elementele-i de biografie îi sunt dezvăluite cititorului prin voința celorlalte personaje, până la urmă construind împreună un destin ce pare să fi fost însemnat încă de la primele momente ale vieții sale. Astfel, aflat sub patima băuturii, neștiutor de carte, tatăl copilului nou născut, îi greșește numele în fața autorităților, îi conferă o altă identitate, pre-semn al unui drum diferit. Ulterior, vom afla că tot ceea ce își dorise copilul Gheorghe era legat de posibilitatea de a învăța, implicit de a ieși dintr-un mediu nociv. Problemele financiare, dublate de un dezinteres din partea familiei aveau să îl determine să se retragă din lume, să urce dealurile și să intre într-o mare familie, aceea a ciobanilor. Chiar dacă pentru puțin timp, înainte, lui Gheorghe îi fusese îngăduită și o poveste de dragoste, drumurile celor doi tineri aveau să se împotmolească într-o singurătate asumată conștient. Dar Gheorghe nu e un cioban oarecare: aflat la stână, citește cărțile mari ale omenirii, e un apropiat de Thomas Mann ori de H. Hesse… iar lista poate continua! Iar dincolo de toate acestea, treptat, de-a lungul înțelesurilor romanului, se insinuează ideea că adevărata cunoaștere este aceea a oamenilor simpli, care nu complică lumea ci manifestă o detașare mai ales față de tot ceea ce rămâne trecător. Astfel, este extraordinară lectia din final a unui cioban în vârstă, aflat față în față cu doctorul Radu, scenă tarkovskiană. Cel dintâi îi explică omului cu facultăți și rațiuni așa-zis superioare: „Viața noastră nu-i numai aici, petrecută între bârne și târși, pe tăpșan. Viața îi mai mult de atât. Fiecare lucru pe care îl vezi matale îi umplut cu ceva. Îi umplut cu ceea ce înțelegem noi. Lumea asta nu îi doar a văzutelor, umplută cu rosturile pe care le dăm noi. Lumea are în ea rosturile ei, pe care și le varsă din când în când peste noi, dacă știm să ascultăm. Da’ rosturi îs și pe ape, și în văzduh, și în viața noastră. Multe rosturi îs nevăzute”. Sigur, gândul îmi zboară la figura de-acum legendară a lui Ilie Cleopa, figură patristică, care luat de la oi este dus direct în scaunul de stăreție a Mănăstirii Sihăstria, urmând ca ulterior să fie propus chiar spre demnități mai înalte. Implicit, lecția oferită de baci așază față în față două „școli” diferite, două  maniere mai degrabă disjuncte de raportare la existență și la corola ei de mistere. Același, în roman, continuă: „Nimeni n-am auzit să fi învățar la școală despre rosturi. […] Lumea crede că noi, ciobanii, n-avem școală. Da’ gândește-te matale că după ce ne întoarcem de la stână, duminică de duminică, mergem la Sfânta Liturghie. Vreo treizeci de săptămâni”. E lumea faptei față în față cu acea a convențiilor.

Așadar, ratând în plan afectiv, Gheorghe Borghescu își urmează calea, neîmpotrivindu-se în niciun fel. Înțelegem că a sa cunoaștere rămâne de ordin superior, întrucât se raportează nemijlocit la aspectele trainice ale existenței. Sigur, nu intră în sfera mea de interes să dezvăluiesc subiectul propriu-zis; totuși, pe de altă parte, mă simt obligat să menționez apariția (simetrică) doctorului Bucur, medic tânăr, care constituie (în breaslă!) excepția: empatizând cu pacientul său, doctorul se hotărăște să înțeleagă cum, aflat în comă, Gheorghe este în stare „să vorbeascsă în limba portugheză”. La rigoare, Radu Bucur conduce acțiunea romanului – se hotărăște să plece în mai multe rânduri din spital, doar pentru a-și înțelege personajul in situ. Aproape detectivistic, din aproape în aproape, dinspre ținuturile ascunse ale oierilor, Brodina, și până la un congres în Portugalia – urmând o somitate în domeniu, Radu Bucur crede cu toată ființa sa în meseria pe care o profesează, în jurământul față de Hippocrate și – de ce nu? – în condiția sa umană.

Adrian Lesenciuc izvodește și un roman mitologic, plus unul al întâlnirii dintre două mentalități inițial total opuse. Apoi, autorul dovedește că are știința compartimentărilor de ordin lexical. Personajele își păstrează un anume șarm, ele poartă discuții cu nonșalanța omului simplu, utilizând fonetisme arhaice, regionalisme, expresii din popor. Da, autorul este fără doar și poate un „om al locului”, care se va fi împărtășit la vremuri cuvenite din aceleași taine ale existenței.

Dar am lăsat pentru finalul acestei succinte prezentări, cu rol de invitație spre lectură, partea „întunecată” a întregului construct, un spațiu populat de apariții întunecate, de suflete condamnate poate eternului zbucium de după moarte: de notat casa în care locuise Gheorghe ori bunica dinspre tată, Eudochia Crușinițchi, care locuia cu un strigoi; apoi succesiunea de credințe ale oamenilor locului, care certificau prezența în sat și în pădure a unor duhuri necurate. La o primă lectură, pare că lumea în întregul ei e părăsită de Dumnezeu: când a fugit / plecat din lume, „practic s-a retras din cuvinte” – însă abia de aici omul pare să își conștientizeze cu adevărat menirea, cu alte cuvinte să își asume drumul ca experiență tainică a viețuirii în energiile necreate: „Atunci s-a petrecut ceea ce nu pot să uit și nici să împărtășesc. S-a petrecut unirea cu divinitatea, cu universul (nu știu dacă vorbele acestea se deosebesc). Extazul nu-și repeta simbolurile; sunt unii care l-au văzut pe Dumnezeu într-o sclipire de lumină, alții care l-au deslușit într-o spadă sau în învolburările unei roze. Eu am văzut o Roată uriașă, care nu se afla în fața ochilor mei, nici în părți, ci în toate locurile, în același timp”. Peste toate, e un roman în paginile căruia Adrian Lesenciuc se simte că poartă origini bucovinene, că duce cu sine ceva din magia unor sensuri pierdute nu demult. Lingvistul, criticul, poetul, romancierul  marca Lesenciuc se întâlnesc cu toții aici, găsind drept numitor comun aceeași dorință de a experimenta frumusețea unei lumi care respiră încă sub cupola tainei, mărturisind implicit căile abia ivite ale unui preaplin sufletesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s