Ovidiu George Rusu, iconar: „Suntem chemați să ne impregnăm cu același Chip”

Ovidiu, ne aflăm într-o perioadă deosebită, în care probabil cu toții suntem îngrijorați de turnura pe care ar putea să o ia acest Coronavirus. Dar mai presus, să nu uităm, suntem în Postul Mare, poate cel mai nimerit prilej de a discuta despre rolul icoanei în societatea de azi, într-o lume sufocată de pretenții consumeriste, într-o isterie totală guvernată de verbul „a avea”, așa cum este receptată în multe situații.

Suntem într-o lume agitată, care dorește să aibă, dar tocmai lucrul acesta îmi dă curaj – prin puterea contrastului, icoana se poate evidenția mai bine drept un model, un îndreptar pentru omul din ziua de astăzi. Cred că din toate timpurile icoana are o aplicabilitate direct. Cu atât mai mult azi. Ea ne arată cum ar trebui să fim și cred că ar fi nimerit să o privim drept o oglindă, către ceea ce ar trebui să țintim, și, totodată, ea poate fi loc de reîntoarcere, o dimensiune pe care privindu-o, să te simți ca acasă. Grăitor e faptul că toți cei reprezentați în icoană – dacă nu e vorba de personaje negative, cu chipurile schimonosite – au același chip, Chipul lui Hristos, în timp ce noi suntem chemați să ne impregnăm cu același Chip. E minunat gândul acesta, să îți imaginezi semenii drept icoane vii. Misiunea icoanei nu se oprește „pe perete”, și cred că sentimentul de acasă oferit nu se desăvârșește până în momentul în care noi înșine nu începem să construim acel acasa, să fim în acest mod părți active, pornind de la cuvânt și de la imagine.

Dar să o luăm cu începutul… Te rog să îmi spui de unde acest atașament față de icoană; sigur, mă refer atât la conștientizarea rolului de iconar, dar pe de altă parte te invit la o incursiune, printre amintiri, în satul natal… Când și cum ai întâlnit icoana?

În satul natal, dar și mai târziu, o serie de oameni providențiali m-au ajutat să văd aceste realități. Părinții, alături de bunici, au fost foarte apropiați de biserică. Prima amintire pe care o am legată de desen, implicit de icoană, este o seară petrecută cu mama, care, pentru a ne distra, pe mine și pe sora mea, ne desena. Avea un talent grozav în a desena iepuri și pisici. Într-o cameră aflată în apropiere aveam o icoană cu Maica Domnului. După ce o privisem pe mama în timp ce desena, am mers în camera vecină și m-am uitat îndelung la icoana aceea. Apoi, m-am întors, i-am cerut mamei o hârtie și am desenat-o pe Maica Domnului. Aceasta e cea mai timpurie amintire legată de desen. Tata spune că m-am apucat de desen pe la 3-4 ani, eu cred că aveam vreo cinci. Mi-l mai aduc aminte pe preotul din sat, abia venit atunci, pr. Puiu Daniel, cum a intrat cu mâinile pline de lemne de brad, mirosind a lemn proaspăt tăiat, împreună cu culori de ulei și pensule, primele pensule reale pe care le văzusem până atunci. Tot el a organizat niște vernisaje improvizate, gardul din fața bisericii a fost învelit în covoare și de ele a atârnat icoanele pictate. În acea perioadă se picta biserica din sat, îmi aduc bine aminte atmosfera din biserica plină de schele, mi-a rămas mirosul de var, un miros uscat, dat fiind faptul că pictau a secco. Îmi mai aduc aminte cum pictorii mâncau în mijlocul bisericii și eu îi admiram pentru acest privilegiu. Apoi, liniștea din timpul lucrului și cât de concentrat era pictorul-șef când picta. Aveau un singur aparat radio, care mereu era pe Romania Actualități și cânta de lângă catapeteasmă.

Care sunt cărțile pe care le-ai simțit aproape în acest domeniu și pe care le consideri obligatorii, cu „statut de lege”?

Disciplina în care mă desfășor se împarte în două părți, ce presupun o bază teoretică și desigur, partea practică. Dată fiind pasiunea pentru icoană, am fost atras de textele ce vorbeau în general de lumea greacă, de „Legendele Olimpului”, dimpreună cu textele referitoare la lumea, cultura, istoria bizantină. Fiindcă mă afund în lucru, adesea am neglijat lectura, dar am profitat la maxim de mijloacele de comunicare ale prezentului, noțiuni importante le-am auzit la Radio Trinitas, Trinitas TV sau Radio România Cultural. Cum să nu-mi amintesc cu drag de emisiuni ca „Biblia în istorie” – de la începuturile televiziunii Patriarhiei. Pentru întregirea culturii artistice obligatorie este parcurgerea „Istoriei Artei” de E.H. Gombrich, în timp ce pentru un nivel „tehnic” importantă sunt, fără doar și poate, „Erminia picturii bizantine” a lui Dionisie din Furna și „Tratatul de pictură” al lui Cennino Cennini. Folositoare este și „Truda iconarului” a Monahiei Iuliana. Alături de acestea, aș mai strecura și „Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților” de Vasari, chiar dacă nu atinge universul bizantin, biografiile artistilor vechi si noi sunt constructive. Albumele de artă se încadrează tot la „statut de lege”, Teofan Cretanul oferă un discurs extrem de coerent și concis asupra artei bizantine.

Într-o discuție de acum ceva timp, îl întrebasem pe Marius Ghinescu dacă ar putea fi icoana considerată pe mai departe drept însemnul cel mai de preț al ortodoxiei? Mai mult, poate ea fi în același timp un limbaj intercultural? Nu mă refer la unul inter-confesional…

Chiar dacă sunt iconar, nu aș spune că icoana este cea mai „tare”, cea mai ortodoxă. Eu nu cred că icoana se leagă doar de ce s-a pictat cândva și undeva, probabil în secolele 13-14, iar restul nu ar reprezenta decât niște încercări jalnice. Nici pe departe! Să revin, probabil că icoana este principalul element distinctiv și, ca orice imagine (mai ales pentru că omul este leneș și va prefera mereu imaginea în locul altor limbaje), ea poate fi folosită drept un mijloc de comunicare interculturală; poate face să se topească manuale și ani de discuții-dezbateri teologice într-o privire de două-trei secunde. E o prezentare și o introducere extraordinară în ceea ce înseamnă Ortodoxia. Asemenea considerații nu cred că trebuie duse la extreme, imaginea nu e completă fără text. Am auzit un cuvânt frumos care spunea că Ortodoxia îl oferă pe Hristos complet: cuvânt, imagine-icoană, sunet-slujire liturgică, trup-Euharistie, iar din această ecuație nu lipsesc oamenii, poporul Său. Într-o asemenea cheie cred că este necesar să înțelegem icoana.

Ovidiu, te-aș întreba simplu, revin de fapt asupra unor întrebări care mă frământă: de unde vine lumina unei icoane? Firește, nu întreb în sens strict teologic, nici nu țintesc la tehnicile folosite.

Lumina aceasta se reflectă și pe chipul oamenilor lui Dumnezeu, ei nu cred că epatează prin calități deosebite, gălăgioase; din contra, am trecut de multe ori pe lângă oameni sfinți fără să îi observăm pentru că eram plini de noi, de grijile noastre. Dar ei te pot cuceri prin simplitatea, umilinta și buna lor așezare. Așa și în cazul icoanei, lumina nu cred că e dată de cât de bine șlefuit e aurul, de cantitatea de ornamente sau de precizia liniei. Mai degrabă mizez pe raportul armonios dintre culori și forme, pe relațiile subtile care se creează între acestea, pe simplitatea și fermitatea liniei. Pentru începători, economia de mijloace în pictură poate să călăuzească spre un asemenea scop, sigur, atâta timp cât și cel care pictează își asumă economia de mijloace în felul de a trăi.

Într-o seară minunată de martie, am avut bucuria să mergem amândoi la o slujbă la Stavropoleus. Nu a fost prima dată când am participat împreună la un eveniment liturgic (îmi aduc aminte de Biserica „Ștefancel Mare”, la Părintele Ioan Roncea, sau de seara plină de emoție de la Sfântul Sava, în Iași, cu prilejul Festivalului Internațional de Muzică Bizantină), sper că nu va fi nici ultima oară. Când am ieșit, țin minte că mi-ai destăinuit că îți plac lucrurile simple, dar care poartă în ele suflet, energie… Ce dialog se naște între tine și icoana pe care o pictezi?

Cu siguranță nu e un dialog între egali, dar are un aspect foarte intim, secret, tainic, și e greu de expus în cuvinte, nu pentru că ar fi ceva prea înalt, demn de ascuns, ci fiindcă e vorba de pictură, e un cu totul alt tip de limbaj, un limbaj care nici nu stiu dacă se poate încadra în ale raționalului. Să lămuresc ceea ce vreau să spun, printr-un exemplu: de multe ori, când îi întreb pe colegi despre cum au pictat un subiect, cum au ajuns la acel rezultat, ei se uită mirați la mine. Nu concep actul creației alături de „a gândi”, așa cum îl înțelegem noi. Pentru ei, în mai mare măsură, pentru mine, în mai mică măsură, este vorba mai mult despre a simți în raport cu a gândi. Pe viitor, mi-aș dori să „simt” mai mult. Asta privește stratul imaterial al icoanei, de fapt al oricărei lucrări de artă. Cât despre stratul material al icoanei, de fiecare dată m-am purtat cu respect față de toate lucrările mele; trecând peste importanța conținutului, ele sunt asemenea unor fișe în care s-a conservat starea mea de atunci, asemenea unor borne de-a lungul parcursului meu.

Îmi permit acum o întrebare extrem de delicată, sper să nu te superi: se mai aseamănă truda iconarului astăzi cu truda celui din vremuri aproape imemoriabile?

Mai în glumă, mai în serios, mai delicată a fost întrebarea anterioară. Revenind, nu, nu se mai aseamănă din vina noastră – nu pentru că lucrul acesta ar fi imposibil, ci pentru că avem alte priorități. Apoi, este vorba și despre curgerea istoriei, implicit a multitudinii de stiluri pe care cei vechi nici măcar nu și le-ar fi putut imagina, stiluri ce în prezent populează involuntar imaginația artiștilor cu idei și forme străine de acel univers. Dar în același timp cred că tendințele clasice și anti-clasice au existat de la începuturile artei. Arta bizantină este vastă și și-a demonstrat capacitatea de a se plia pe forme clasice, riguroase, cât și pe forme baroce. Lucrul acesta mă umple de speranță și mă face să cred că problema nu se află pe axa orizontală (clasică/ anticlasică), ci pe axa verticală. Vechii iconari erau oameni dedicați, creștini exemplari, mulți dintre ei călugări. Exemplul lor ne arată cum ar trebui să lucrăm. Faptul că formele ori închipurea lor se schimbă, nu mi se pare deranjant, din contra, ar fi de necombătut, cât timp păstrăm duhul care a alimentat creația acelor oameni minunați.

Ai lucrat, nu numai în lumea icoanei, utilizând diferite maniere de expresie artistică. Ai expus nu o dată, lucrările tale bucurându-se de o receptare adecvată, ceea ce nu e puțin deloc. Ai acumulat deja o experiență bogată: de ce anume te simți cu adevărat atașat? De murală, de icoana pe lemn, de restaurare? Unde te vezi în viitor?

Pictura bisericească este cea care îmi împlinește nevoile și oferă un răspuns tuturor întrebărilor pe care  mi le pun. Arta „de galerie” este minunată, cred în calitățile ei și mă hrănesc cu arta „mai puțin bisericească”, dar ea nu mă ajută până la capăt, nu aduce un răspuns mulțumitor întrebărilor și problemelor mele. Pornind de la această constatare, nu aș putea spune că locul meu e în acest al doilea tip de artă. Văd nenumărați colegi strălucind în pictura de șevalet, desen, sculptură, în restul domeniilor artei, dar personal, multumirea de pe chipul lor nu o resimt decât abia atunci când pictez icoane. În același timp, la o cercetare rapidă a modului meu de a fi, îmi dau seama că sunt printre cei care iubesc să despic firul în patru poate exagerat, cu gândul la vreo viitoare sinteză. Prin urmare, aș fi în stare să pictez sau să desenez același subiect dacă mă pasionează, de nenumărate ori. Deci, nu știu ce carieră aș face pe schelă, mai probabil m-aș vedea retras într-o grădină, desenând același model, pictând aceeași icoana de 500 de ori.

Din câte știu – sper să nu greșesc – ai fost parte activă în „Iconari la Otopeni”. De altfel, ai lucrat cu Gabriel Toma Chituc (ale cărui lucrări îmi sunt apropiate de suflet!) sau cu Ioan Popa. Probabil că sunt și alte nume… Ce ai învățat de la dânșii? Rămânând la acest capitol al prieteniilor, ai ajuns și în Sfântul Munte Athos, tot cu scopul de a lucra la un proiect iconografic. Ce a însemnat această călătorie?

Ei, mai degrabă am fost în culise. Ucenicia la acești oameni a fost (și sper că va fi în continuare) o experiență extrem de importantă, multe lucruri le constați în mic, atunci când te afli în fața unei icoane de dimensiuni reduse. Provocarea de a picta un monument, o biserică, arată importanța unei baze solide tehnice și teoretice, care iți va permite să te desfășori cu mai mare libertate pe suprafete însemnate. Lucrul alături de ei mi-a demonstrat că asemenea „baze solide” se fructifică doar prin nespus de multă muncă, prin program strict și rigoare aproape militară. Tot de la acești iconari văd cât de importantă rămâne relaționarea cu ceilalți oameni, comunicarea cu ei – orice mit romantic al artistului singuratic se năruie. Văd cum o importanță deosebită se acordă detaliilor și lucrului bine făcut din prima, constat cât de inutil și nefolositor e să faci un lucru cu gândul că îl vei repara mai încolo. În Sfântul Munte uimitoare e simplitatea; în banalitatea lor, lucrurile au un aer al veșniciei, pe care îl resimți abia după ce pleci de acolo. Până și fastul din biserici, cu un aer oriental, este impregnat de rigoare, nu este ostentativ. Încerc să transfer acest duh în lucrările proprii.

Îți mulțumesc și acum, ca de atâtea ori: altădată pentru icoanele minunate care îmi împodobesc casa și îmi zidesc sufletul, acum pentru toate aceste cuvinte. Să ne revedem cu bine, să îl mărturisim, după puteri, pe Domnul!

Cu drag, Doamne ajută!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s