Accente afective

Deloc mulți, sunt totuși oameni în fața cărora îmi vine foarte greu să vorbesc! De cele mai multe ori am sentimentul fie că îi dezamăgesc, fie că le consum mai degrabă inutil timpul atât de prețios. Nu, nu sunt ironic! Sunt oamenii la care țin în chip definitiv, dincolo de rațiuni care necesită reconfirmări. Echivalează cu prezențe salutare pentru un destin – consider eu! – aflat în limitele firescului, poate chiar într-o oarecare ascensiune. Pe de altă parte, sunt absolut convins de faptul că aș putea fi lesne condamnat pentru o astfel de neputință, mai ales cât ea pare să fie „exhibată” aici, cu atâta ușurință. Neputincios, m-am bâlbâit când nu era cazul, am stat cu telefonul în mână despicând firul în mai mult de patru variante, am evitat ori neglijat. Fie ele de neiertat, totuși, toate acestea au fost posibile din pricina unei emoții pe care nu am cunoscut cum s-o calibrez în dublu-avantaj. Probabil mi s-ar putea imputa o anume lentoare, alții mai categorici ar putea-o echivala cu o lipsă de maturizare. Personal, asemenea etichete nu mă preocupă în niciun fel: dinspre propriile interioare, admir – și acolo unde e cazul! – preiau, fără focuri de artificii, suplețea unui șir argumentativ de o logică ireproșabilă, cântăresc exemplele de ordin moral, urmăresc pendulările între trecut și prezent. Așadar, nu pot scrie „declarații de dragoste” conjuncturale! Sunt însă sigur că într-un jurnal pe care îl port în suflet, fiecare din cei numiți tainic, se regăsesc la loc cinstit. La urma urmelor, parcă marele păpușar al Comediei umane spunea că „Recunoștința este memoria inimii”.

Ce știu dincolo de orice îndoială este că aștept să îi întâlnesc continuu: prin vorba rostită ori prin cea încredințată tiparului, printr-o mână întinsă ori ca rodul unui schimb de priviri, ca semn al aștepării ori ca o promisiune întoarsă. Nu știu dacă fac figura unui egoist, deși sunt conștient că din acest schimb probabil am avut de câștigat doar eu. Nu cred în zodii, admit totuși că sunt un om norocos: cei pe care i-am mărturisit trăiesc cu toții în urbea în care trăiesc și eu, îi întâlnesc pe stradă, îmi vorbesc: îi ascult, le răspund. Întotdeauna – cel puțin așa îmi place să cred! – rețin nuanțele. Ele fac deliciul și scot în evidență diferențele specifice. În tot cazul, te ajută să jalonezi printre evenimentele și gândurile de zi cu zi – dar asta nu e tot: ulterior, te pot înălța! Printr-o minuțiozitate ce îi este caracteristică, Constantin Călin, cu prilejul ultimului volum tipărit („Zigzaguri. Accente. Jurnal”, Editura „Babel”, Bacău, 2020), ni se confesează: „Abia târziu încoace, reflectând mai adânc la ce se întâmplă cu scrisul meu, am dedus că «zigzagurile» corespund în mare măsură și cu felul de a fi trăit și de a fi muncit. Viața mi-a fost marcată de numeroase discontinuități, de abandonuri silite ori din inițiativă proprie, de încercări noi și reluări. Deși unora le-am părut omul unei singure teme, pe mine m-au preocupat o mie și una”. Sigur, e un volum ale cărui înțelesuri ar trebui cernute plecând cel puțin de la unele titluri de dinainte, precum „Cărțile din ziar”, vol. I-III, „Despre şapcă şi alte lucruri demodate”, „Gustul vieții. Varietăți critice”, „Provinciale”, „Scrisori către un redactor”, „Stăpânirea de sine. Miscelaneu”, „Centenarul. Lecturi particulare”, ba chiar „În jurul lui Bacovia. Glose și jurnal” – le-am așezat nu într-o ordine cronologică, însă nici aleatoriu, ci după anume afinități pe care nu găsesc necesar acum să le enumăr. Sigur, am lăsat la o parte (deși nu tocmai justificat) monumentalul Dosar Bacovia.

Aceste zigzaguri asumate de către autor compun un mod solid și credibil de a fi atât în cultură, cât și în viața zilnică. Nefăcând neapărat elogiul răbdării necondiționate, dar așezând și construind în pagină modelul, profesorul Constantin Călin dovedește știința unui gravor. Am avut aceeași percepție în primul an la facultate, când am experimentat totala bucurie de a-l fi ascultat vorbindu-ne despre realitățile istoriei literaturii române vechi. Mă gândesc că i-aș smulge un zâmbet îngăduitor dacă mi-aș afirma acum interesul pentru un Curs… tipărit, dedicat perioadei de început a literaturii noastre. De atunci, rar am mai găsit echilibrul și tipul de curiozitate-așezată-în-lucru care îl definesc atât de bine. Revenind la volumul menționat, aceste fragmente diaristice la început de mileniu sunt clădite pe momente și motive de contrariere, legate de fapte, atitudini, aspecte la granița dintre social-politic-cultural-economic. Mereu însă, revin, ultima privire se îndreaptă tot către miniatural. Iată un pasaj care aduce aminte de armoniile, lumina și deschiderile specifice (în pictură!) unui Horea Paștină: „Senin: lumina a șters aproape toate petele de gri ale dimineții. «Bătut de flori», prunul «meu» pare și mai alb. Înțelepciunea copacilor se reflectă în adaptarea lor termică. Și, cel mai adesea, nu se înșeală. Iată exemplul de lângă geam: deși le trecuse termenul, cât a fost rece, bobocii florilor au stat închiși. Cum a venit căldura, au explodat. Dacă tot am pomenit de înțelepciune, mă întreb: oare e mai înțelept salcâmul decât prunul? Azi-mâine, florile prunului se vor «topi» și se vor scutura; salcâmului abia îi ies frunzele”.

Toată această acribie, dublată de întreaga disponibilitate a unei conștiințe ce amintește de „Floarea darurilor” dar și de trezvia monahilor vrednici compun dimpreună o imagine pe care o port pe mai departe, necondiționat, în inimă. Quod scripsi, scripsi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s