Alina Bako – Vindecarea prin literatură

De puțin timp am intrat în posesia  unei lucrări care va avea, sunt convins, un destin deloc potrivnic. Numele Alinei Bako este cu siguranță cunoscut în critica literară contemporană; eu însumi, cu mai mult timp în urmă, aveam să scriu despre prima ei carte, dedicată coordonatelor dinamicii imaginarului poetic, un demers interesat, așadar, de metamorfozele lirice ale poeziei noastre. Încă de atunci, am sesizat capacitatea deosebită de a sintetiza aspectele cu adevărat importante, dar și priceperea în a-și alege criterii funcționale, cu rol în întreaga desfășurare și analiză de factură axiologică. În fapt, cartea dedicată grupului oniric românesc a propus un excurs metacritic în granițele unor poeți precum Leonid Dimov, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea și Vintilă Ivănceanu.

Iată cum, și de această dată, Alina Bako se întoarce cu o formulă asemănătoare, dar cu un nou volum, pe care îl dedică unei realități a prozei postbelice, mai precis „Vindecarea prin literatură. Reprezentări ale maladiei în romanul românesc (1960-1980)”. Cartea este apărută la finele lui 2019, la Editura Muzeului Literaturii Române (București) și, deloc hazardat, voi aprecia că este una dintre acele cărți rare ce merită cu adevărat să atragă premii literare. Practic, autoarea își propune pentru intervalul precizat (probabil cel mai fericit pentru romanul românesc!) identificarea unor dezechilibre, a unor ruperi de ritm. De fapt, întreg constructul pleacă tocmai de la ideea enunțată din vechime de Hipocrat (orice boală are la bază un dezechilibru – citiți, eventual, această afirmație racordând-o ideii de echilibru la Hegel!). Oricum, această literadiografie (acceptați termenul!) a ideii de îmbolnăvire e interesată de o societate-multistrat, cu probleme asumate existențial, în cadrul căreia individul este nevoit fie să se adapteze compromisului, fie să lupte subversiv. Devine evidentă ideea că literatura generează pe mai departe cunoaștere, iar cultura românească, într-adevăr – poate mai ales prin literatură –, devine epistemică (în termenii Karinei Knorr, Certina). Să nu uităm: romanul scris în spațiul est-european a cunoscut formule hibride, iar mai mult ca niciodată, scopul final al literaturii devine acela de a vindeca (Gilles Deleuze), literatura întruchipând o formă de eliberare față de angoasele existențiale. Ei bine, tocmai din cadrul mai larg al literaturii „Blocului estic”, Alina Bako e interesată să identifice tiparele (acolo unde ele există) romanului românesc, fapt pentru care, în subsidiar, studiul își propune și o resituare/ re-contextualizare a literaturii române în context european. În tot cazul, personajele studiate explică mai multe teorii ale maladivului – aici e și marele merit al autoarei, întrucât cartea pe care ne-o propune își dovedește întru totul viabilitatea printre teoriile la modă azi.

Așa cum am afirmat, în fiecare caz, universul analizat este cuprins de boală și ulterior de supremația morții, gândită fie ca prezență permanentă (medicii tratează, dar mai mereu se contaminează ei înșiși), fie ca o boală mai mult sau mai puțin arhetipală, ca o formă de pierdere/ modificare a conștiinței ori pur și simplu ca formă de conștientizare a unei devieri a existenței. De-a lungul unor asemenea paradigme, literatura română prezintă mai multe „modele subversive”, dintre care cele care se bucură de o viețuire proprie se așază preponderent în intervalul propus de autoare: 1960-1980. Dar poate mai ales aici, suntem nevoiți să distingem între două realități istorice (o relativă liberalizare, până prin 1971, marcată de o vădită desprindere de Moscova, iar mai apoi o a doua perioadă, de după Tezele din iulie 1971), care amprentează formulele romanești. Iată, într-o perioadă în care în Franța se milita pentru rolul activ și formator al intelectualului în societate, în proza română personajul tinde să pășească spre propria-i interioritate, dând substanță și legitimând pentru încă o dată romanul de analiză. Atitudinile scriitorilor de aici vor cunoaște două maniere: o cale va fi marcată de hipotonie (individul ajunge să nu se mai opună, devenind el însuși o marionetă), iar alta de hipertonie, acolo unde scriitorul rămâne într-o permanentă concentrare și atenție. Dacă literatura hipotonicilor e aceea a unui spațiu deschis, fără încrâncenări și prezentând un ritm epic redus, hipertonicii au puterea, implicit știința, de a gira o literatură tensionată. Mai ales aici, literatura nu își propune să devină un document istoric; lumea este evident subiectivă, a unor adevăruri relative.

Tot acest studiu interesat de o „lectură clinică” a societății, dar și a actului de creație presupune o existență asumată, un act de voință. Din această perspectivă, e interesant de urmărit cum „Gianna Pomata identifica genurile epistemice, felul în care continuități sau discontinuități în schemele scrierii pot produce cunoaștere. Corelarea unor concepte medicale, științifice cu reflectarea lor în ficțiune determină încadrarea literaturii într-o astfel de categorie. Deci ceea ce contează este modul în care o literatură cu subiect medical poate produce cunoaștere și poate deveni experiență pentru cititor”. Ei bine, pe mai departe poate să decurgă credința lui Pierre Zima că deopotrivă, într-un asemenea context, elementele semiotice și narative sunt importante, mărturisind în termenii lui Cornea tripla funcție a ideologiei în cadrul unui sistem totalitar: distorsionantă, integratoare și de legitimare. Din punctul meu de vedere, este exhaustivă această punere-în-temă din primul capitol, teoretică, parte care, într-o manieră argumentativă, poate nu tocmai facilă, însă cu siguranță plină de coerență, articulează chibzuit analizele literare ce vor urma.

Riguros, cartea este structurată în șapte capitole aflate într-un raport intertextual, fiecare acest capitol fiind la rându-i subdivizat în rațiuni problematizate. Cele șapte capitole sunt: „Literatura română și modelele subversive”, „Maladie și discurs totalitar”, „Psihoza și ficțiunile conștiente”, „Corporalitate maladivă”, „Maladii incurabile și forme ale alienării”, „Forme ale epidemiei și constructul politic”, „Maladia onirică”. Primul roman analizat este al lui Augustin Buzura – „Orgolii”–, cel care ni-l aduce în prim-plan pe Ion Cristian, medic într-un institut. Desigur, nu voi merge în linia prezentării a ceea ce se întâmplă, aceasta și pentru faptul că în marea lor majoritate, textele la care Alina Bako se oprește sunt texte-canon, romane care au generat deja ample comentarii și aprecieri critice. Totuși, e de la sine înțeles că meritul autoarei este în special acela de a pune accentele cuvenite câmpului său de interes. De exemplu, e de urmărit pendularea continuă a personajului între exterior și interior, altfel spus între inter- și extra- organic, pendulare înțeleasă ca o ieșire din propriul sine, falsul actant rămânând suspendat într-o bulă de aer din care nu mai poate ieși. Sigur, un asemenea statut deschide interpretări filosofice și recuperarea unor categorii estetice, poate uitate în timp. Nu putea să lipsească analiza romanelor lui Nicolae Breban – „Bunavestire”, „Animale bolnave” și „Îngerul de ghips”: de urmărit în cazul primului titlu polimorfoza ce urmărește să iluzioneze realul în care Grobei e o personalitate demolată și provocată, cumva în linia personajelor literaturii ruse. Motorul care pune în mișcare întregul edificiu este o vitalitate intrinsecă, chiar dacă personajele bolnave nu posedă în același timp instinctualitate și spiritualitate. Apoi, această galerie a autorilor de lumi ce manifestă îmbolnăvirea e completată de Guga („Nebunul și floarea” – roman simbolic al unei vindecări trupești și morale), Augustin Buzura („Absenții” – importantă constatarea că vina nu aparține sistemului totalitar, ci și acelora care nu au capacitatea de reacție, uneori oamenii devenind mai ascultători decât obiectele), George Bălăiță („Lumea în două zile”, surprinzând volatilitatea ființei umane, dar și anamorfoza structurilor profunde), Alexandru Ivasiuc („Cunoaștere de noapte”, dar mai ales „Interval” – conceptualizează indirect limita ca formă a sănătății și revine asupra înstrăinării individului de sine însuși), Constantin Țoiu („Galeria cu viță sălbatică” – discursul personajului se transformă într-o formă de psihanalizare a conștiinței tulburate a insului prins în capcanele unui regim sociopolitic bolnav), Petru Popescu („Prins” – Bucureștiul, un oraș-capitală unde te poți simți mai singur decât într-un loc foarte aglomerat/ pretâlcuire a postmodernității), Dumitru Radu Popescu („F”), Dumitru Țepeneag („Zadarnică e arta fugii” – o formă de schizofrenie narativă în care personajele retrăiesc diferit aceleași evenimente), Virgil Tănase („Apocalipsa unui adolescent de familie” – oniricul, politicul surprinse în lungul unor pasaje eseistice, generate de ascultarea muzicii la patefon, pasaje ce stabilesc că singurătatea e o consecință a aceluiași sistem totalitar), Sorin Titel (în special cu al său experiment literar „Lunga călătorie a prizonierului”).

Într-adevăr, așa cum și-a propus, studiul critic întreprins de Alina Bako își dovedește pe deplin utilitatea, reconfigurând în unele cazuri „de la rădăcină” raportul dintre victimă și călău, în plus reușind nu doar să sugereze o resituare a literaturii noastre în context european, ci chiar să îi delimiteze specificul, revalorizând-o, îndrăznind practic un parcurs invers, de la nefiresc către firesc.

Marius MANTA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s