Cronicarul, printre „anacronismele” prezentului

Cine nu face efectiv parte dintr-o redacție, nu poate decât în mare aproxima chinurile la care te supune cartea. Desigur, nu cred să fie ceva  mai nobil decât această preumblare prin orizonturi mai mult sau mai puțin ficționale, prin aceste lumi scornite dintr-o datorie cel mai adesea organică față de frumos. Aventura criticului mai ales echivalează cu experiențe dintre cele mai luxuriante. Dar a purta pe umerii tăi responsabilitatea cronicii literare, număr de număr în paginile unei reviste, asta e altceva! – implică alte capacități, disponibilități. Îl cunosc pe Adrian Jicu de peste 15 ani, timp în care am apreciat în mod deosebit verva sa de a aduce literatura contemporană din ce în ce mai aproape de cititorul obișnuit, crescut cel mai probabil la școala clasicilor, ori bombardat de literatura de consum. Iar acesta, mai ales după atâția ani, consider că este un pariu câștigat. Universitarul Adrian Jicu are această capacitate rară de a se face înțeles, ba chiar atrăgător în fața mai multor categorii, mai multor profiluri de cititor. Scrisul său este viu, deloc parodic însă plin de un ludic temperat, realizând un discurs nu neapărat încărcat de tot soiul de taxonomii, ci sprințar, în stare de a problematiza, de a „desface” chiar sub ochii lectorului parte a coridoarelor volumului în studiu. E mai mereu un soi de performance care îi dă credibilitate. Revin, ceea ce întreprinde Adrian Jicu se desfășoară cel mai adesea in vivo, capacitându-l pe celălalt, invitându-l la reflexie, poate – de ce nu? – la a căuta mai departe… Abia acesta ar fi marele plus al criticului literar în sec. XXI, acela de trezi interesul, de a așeza o lectură la granița dintre mai multe științe, ulterior de a forma conștiințe. În parte alchimist altădată, de ce nu, criticul întâlnește acum profesorul; dimpreună aduc la iveală și contextualizează, așadar orientează.

În 2014, cu prilejul apariției „Caruselului cu hamsteri”, subintitulată „Decupaje din literatura postdecembristă”, arătam cum, în cuprinsul cărții, autori de renume se regăsesc alături de cei nou intrați în valurile literaturii, așa încât cronicarul se afla într-un continuu proces de (re)descoperire a literaturii contemporane. Aceeași constatare rămâne în picioare și odată cu apariția „Baricadei de hârtie” (Editura „Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020), volum ce primește în paginile sale o succesiune de cronici, recenzii și alte „anacronisme” literare, publicate între 2015-2019, cel mai adesea în „Ateneu”, dar și în reviste precum „Convorbiri literare”, „Vatra”, „Cronica veche”, „Vitraliu”, „Studii și cercetări științifice” etc. Din precizările de început, aflăm că Adrian Jicu e conștient de faptul că unui asemenea volum i s-ar putea reproșa eterogenitatea. Cu toate acestea, rămâne convins că postura cronicarului literar e dintru început orientată către volute ale deschiderii: „Dar oare nu cumva fragmentarismul este nota definitorie a cronicii literare? Nu cumva ea definește felul de a fi, preocupările și deprinderile de lectură ale celui care crie? Eu cred că da. Mai ales în lumea de astăzi. Și mai cred că «misia» cronicarului literar este, fatalmente, legată de ideea de risipire. Te risipești, fiindcă e în firea lucrurilor să cauți, să încerci genuri diferite, să sari de la una la alta, să eziți, să aștepți…”

Cuprinsul cărții este întru totul ofertant, chiar dacă materialele nu reprezintă decât o selecție a articolelor scrise în toată această perioadă. Într-un prim capitol al „portretelor literare”, Adrian Jicu re-construiește itinerarii marca Gabriela Adameșteanu („obsesia literaturii”), Emil Brumaru („profesiunea de scriitor”), Petru Cimpoeșu („revanșa provinciei”), Ovidiu Genaru („50 de ani de poezie”), Ion Tudor Iovian, Angela Marinescu. La fiecare dintre aceștia, criticul pleacă de la o constantă, de la un nucleu dinspre care izbucnesc energii ce configurează lumi de sine stătătoare: astfel, la Gabriela Adameșteanu descoperă o dimensiune est-etică a literaturii, la Emil Brumaru o legătură cât se poate de organică cu poezia (pleacă de la o mărturisire cu funcție cathartică: „Țin minte o seară când, la Dolhasca, pe întuneric, m-am dus în grădină, între copacii din spatele casei, am îngenuncheat și m-am rugat lui Dumnezeu să nu-mi ia poezia, să mi-o deie mereu, mereu. Nu eram patetic, eram speriat, simțeam că pierd ceva definitiv, deși pe atunci scriam, umblam năuc de versuri, le pândeam și le prindeam uneori”), la Petru Cimpoeșu deopotrivă o inteligență rară dar și o atitudine specifică; la Ovidiu Genaru, un atașament față de Provincie și moștenirea bacoviană; în cazul lui Iovian atrage atenția asupra unei suferințe poetice abisale. Nu în ultimul rând, înțelegem că una dintre cele mai evidente obsesii literare ale Angelei Marinescu rămâne aceea a puterii. Apoi, apropiindu-se și mai evident de formula cronicii ori a recenziei, criticul e interesat de universurile închise în proza / (prozele) Gabrielei Adameșteanu, Lilianei Corobca, Andreea Răsuceanu, Doinei Ruști, Ioanei Nicolae, precum și ale lui Cezar Amariei, Constantin Arcu (căruia îi taxează fără  menajamente neputințele literare), George Bălăiță, Marius Chivu, Dan Perșa, Adrian G. Romila, Horea Sibișteanu, Eugen Uricaru, Radu Vancu, Varujan Vosganian. Acestora le urmează autorii de poezie (îi voi aminti măcar pe Radu Andriescu, Dan Petrușcă, Robert Șerban), precum și capitolul dedicat unei critici de factură preponderent eseistică: Valeriu Gherghel, Doris Mironescu, Andrei Oișteanu, Radu Vancu. Desigur, și cei prezenți în cadrul acestui capitol sunt cu mult mai numeroși… Dintre toate, se detașează reușitele lui Constantin Călin și Mircea Mihăieș. La același capitol al excelenței se înscrie și Gheorghe Iorga, analizat și comentat îndeosebi prin traducerile pe care le face din persană.

Judecățile de valoare ale lui Adrian Jicu alternează între formulări scurte, cu caracter concluziv, și fraze ample, construite după toate regulile discursului argumentativ. Se poate lesne înregistra o disponibilitate proprie de a trece cu ușurință de la simplu la complex fără a încărca inutil. Mi se pare imperios necesar să mai notez ceva: de obicei, criticul literar se ferește să rămână prea mult în text, dar în ceea ce-l privește pe Adrian Jicu, reiese că acesta nu se dezice de el (de text), nici nu i se pare lipsit de importanță să decupeze părți largi (poate mai ales  în cazul discursurilor poetice). Până la urmă, peste toate, criticul reușește să convingă prin – efectiv – atașamentul față de text. De multe ori, această preumblare prin literatură se întâmplă voit diacronic – sunt însă și excepții, firește!

Vitregită adesea de comentarii la obiect, literatura ultimilor ani pare chiar mai mofturoasă decât postmodernitatea însăși. Ceea ce rămâne îmbucurător este că judecățile asumate rezistă timpului iar balastul dispare! Adrian Jicu face parte dintre cei puțini care își vor fi găsit de-a lungul acestor ani motivația și știința unui condei disciplinat, obișnuit cu mai multe paliere de lectură, cum l-am numit cu o altă ocazie – „un recuperator competent ce aruncă în jocul cultural afirmații bine dozate.”

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s