Ioan Dănilă, profesor, istoric și critic literar: „Tăcerea e cel mai nociv virus”

Domnule profesor, admit că am misiunea nu tocmai ușoară de a puncta câteva aspecte importante din activitatea dumneavoastră. Am început în felul acesta tocmai pentru a rotunji sentimentul că, cel puțin pentru urbea Bacăului, sunteți o conștiință ce se angajează fără rețineri la multe proiecte culturale. De unde vine această disponibilitate?

Nu-ţi va veni să crezi, dar am ajuns să mă întreb şi eu care să fie cauza unui comportament social (observă că nu spun „cultural”, deocamdată) diferit uneori de al confraţilor de breaslă. Glumind, spuneam cândva că dacă aş fi săpător de şanţuri (comparaţia nu e nelalocul ei, vei vedea imediat) şi mi s-ar cere să execut un şanţ de 1,38 metri adâncime, dimensiunea va fi respectată întocmai. Psihologic, i s-ar spune conştiinţă, iar sociologic, datorie. Prefer a doua echivalenţă, pentru că are un coeficient mai mare de credibilitate, fiind concretă şi deci verificabilă. Ca să nu acumulez restanţe, explic acum paralelismul profesional. A trimite în societate dascăli (educatoare, învăţători, profesori) a căror pregătire la disciplina fundamentală care se numeşte limba română ţi s-a încredinţat înseamnă o uriaşă răspundere, tradusă printr-un volum de muncă pe măsură. Într-o ierarhie, ceva mai veche, a îndeletnicirilor noastre, meseriile de corector şi cea de profesor de limba română erau puse alături de cele ale tăietorilor de lemne sau a săpătorilor de şanţuri. Cheltuiala de energie fizică era echivalentă cu cea de natură intelectuală în cazul unui corector tipografic şi al unui profesor de română responsabil. Nu era explicată apropierea, dar mi-a desluşit-o un preot de mănăstire în anii ’80 care, aflând cu ce mă ocup, mi-a zis: „A, sunteţi dintre aceia care corectează caietele elevilor”. (Între timp, această obligaţie a devenit nu facultativă, ci absentă în şcoala românească.) Întrebarea ta era centrată pe ideea de disponibilitate culturală şi iată că mă găsesc vorbind despre limba română, tocmai pentru că aceasta e parte a culturii naţionale. De aici şi până la frământările pentru a pune în drepturi fiinţa culturală românească nu e decât un pas. Câteva privilegii pe care le-am avut în viaţă se adaugă la acest tablou. M-am născut într-un orăşel, Târgu-Neamţ, care e o vatră de spiritualitate: la „o zvârlitură de băţ” e Humuleştiul lui Ion Creangă  şi de acolo, nu departe, sunt mănăstirile Neamţ, Agapia, Văratec, Sihla şi Sihăstria, pe care le băteam cu pasul sau cu şareta tatei ori cu bicicleta, pentru a lua parte la slujbele religioase şi  la evenimente culturale de felul „Sadovenienei”, de la Vovidenia. Mai e ceva: am avut şansa de a citi multe publicaţii româneşti (de la „Telegraful român”, veche gazetă religioasă, la „Albina” şi de la „Flacăra” la „Tribuna şcolii”). Tatăl meu, poştaş, le primea pentru abonaţi, dar până la ora plecării pe teren era un răgaz când parcurgeam aproape tot ce se scria acolo. Cred că de aici am prins şi microbul gazetăriei, simţind că un fapt nu există dacă nu se vorbeşte public despre el. Mult mai târziu, în Bacău, ca profesor de română la Şcoala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza” (venit prin repartiţie guvernamentală, în 1981), am dat de o adevărată rezervaţie de valori de ieri şi de azi. I-am întâlnit (în Bucureşti sau în ţară) pe Solomon Marcus, Marius Mircu, Marcel Marcian (toţi trei, fraţi), Radu Beligan, Constantin Arseni, Emanuel Elenescu, Nicolae Cristoveanu ş.a. Ulterior, la Liceul Pedagogic din Bacău, unde am fost detaşat în interesul învăţământului, am dat de Grigore Tabacaru şi George Bacovia – prieteni, rude şi dascăli la Şcoala Normală din perioada interbelică. Am o adevărată colecţie de dialoguri cu învăţători din garda veche, foşti elevi ai celor doi, care compun un crâmpei de istorie a şcolii şi culturii băcăuane. Centenarul comemorativ Eminescu m-a prins aici şi, în iunie 1989, am iniţiat şi coordonat Proiectul „Eminescu la Lipova”, comuna vizitată de poetul-revizor şcolar. L-am convins pe George Zărnescu să-i dea chip de bronz, aşa că de atunci avem acolo un bust marcând singura aşezare băcăuană atinsă (la 29 aprilie 1876) de pasul poetului. Ultima fază s-a petrecut la Universitatea „Vasile Alecsandri”, dar cu început în perioada de la Pedagogic, încheind o bătălie care a durat 29 de ani. Mi-am zis, în 2018, după ce am câştigat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procesul intentat nouă de Mario Maggi (ultimul proprietar al Casei „Alecsandri”), că pot să mor: mi-am văzut visul cu ochii. Ministerul Culturii m-a făcut să mă răzgândesc: mi s-a cerut ca Societatea Cultural-Ştiinţifică „Vasile Alecsandri”, pe care o conduc, să desăvârşească lucrarea şi să procure exponate pentru viitorul muzeu. Un cuvânt de laudă se cuvine îndreptat către Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău şi îndeosebi către Consiliul Judeţean (preşedinte, Sorin Braşoveanu).

În prelungirea întrebării de dinainte, voi adăuga că am avut plăcerea de a vă fi avut profesor; ulterior, iată, ne regăsim în postura de colegi de redacție – afirm acestea doar pentru a sublinia că, poate cu un dram mai mult decât alții, am șansa de a vă vedea la lucru, cum se spune. Glumind mai mult sau mai puțin – veniți, rezolvați, plecați! Ați descoperit vreo rețetă renascentistă?

În primii ani de şedere în Bacău, mă simţeam jenat de faptul că am alt ritm decât cei din jur. Devenisem nepoliticos de operativ în orice întrevedere cu colegii de catedră ori cu persoanele care-mi ieşeau în cale, nu şi cu elevii şi apoi cu studenţii. După o experienţă de câteva luni (1991-1992) de directorat la Casa Corpului Didactic, mi s-a propus să revin, dar am refuzat: era o funcţie cu limite necunoscute, în sensul că puteai să te înscrii într-un minim de răspunderi sau să le supradimensionezi şi să cheltuieşti integral resursele de timp şi energie. (Apropo: Marius Mircu, când a remarcat că locuiesc pe Strada Energiei, a găsit explicaţia dinamismului meu: „De acolo vi se trage. Ştiu strada aceea de pe când eram copil. De acolo primeam tot oraşul energia”.) Mi-am permis, în 2010, când a fost fondată Societatea Cultural-Ştiinţifică „Vasile Alecsandri”, o răsplată: un sejur în Spania. A trebuit să-l sacrific (inclusiv costurile) pentru că în acele zile fusesem programat să susţin, la Judecătoria Bacău, înfiinţarea acestui ONG. Dacă afli vreo reţetă renascentistă pentru a pune stăpânire pe timp, comunică-mi-o. La rândul meu, o voi face publică.

Deși sunt tentat să vă întreb cum arată efectiv o zi de lucru de la prima până la ultima oră, voi glisa ușor către câteva probleme actuale. Cu gândul la limba română, încep prin a vă întreba care vi se pare cel mai păgubos aspect ce ține de sistemul educațional preuniversitar.  Sunt absolut convins că vedeți utilitatea orelor de gramatică, inclusiv la clasele cu profil real. Care ar fi argumentele?

Nu sunt un panicard, nu caut scenarii catastrofice, dar din vigilenţa pe care mi-am educat-o monitorizând starea limbii române în învăţământul românesc am constatat că după 1990 aceasta este dramatică. Iată câteva argumente: în ciclul primar nu se mai aplică metoda fonetică, analitico-sintetică în învăţarea românei, ci metoda globală, specifică altor limbi; abecedarul a murit (fără a plânge cineva), înlocuit fiind cu o disciplină vag descifrabilă: Comunicare în limba română; la gimnaziu, de patru ani, s-a introdus noua gramatică a limbii române (din 2005/2008) fără ca acest fapt să fi fost prefaţat de dezbateri sau de necesarele instruiri cu profesorii de specialitate; examenele de capacitate şi de bacalaureat pun preţ pe descriptivism şi nu pe învăţarea funcţională a comunicării în limba română; lectura textelor literare, dar şi a celor nonliterare, aproape că nu există, iar dacă se face, profesorul o aplică tehnic, inexpresiv, distant (elevii îi copiază); la liceu, nu se utilizează aproape deloc manualul, nici măcar pentru a se citi fragmentele din operele literare; tot aici, disciplina care se numeşte limba şi literatura română a devenit exclusiv literatură (profesorii încalcă deliberat un adevăr elementar: arta literaturii este un act de limbaj); de doi ani, Ministerul Educaţiei a eliminat din structura subiectelor pentru bacalaureat cerinţele (5 la număr) centrate pe probleme de lingvistică, înlocuindu-le cu încă un text literar propus spre comentariu; tot la examenul de final de liceu a fost suprimat un punct pe cât de provocator, pe atât de util: corectarea unor enunţuri scrise intenţionat cu erori lingvistice; la proba orală, absolventului de liceu i se cere să citească un text la prima vedere, dar nu am auzit că vreun membru al comisiei a cerut unui candidat să reia lectura pentru a-i da dimensiunea logică şi, dacă e posibil, expresivă; predarea semnelor de punctuaţie e cantonată în teoretizări (virgula e cea mai vitregită), iar dictarea a dispărut definitiv din peisajul didactic; corectarea caietelor de teme este ridiculizată; notele din cataloage sunt de la 7 în sus ş.a. Am lăsat pentru final ceea ce echivalează cu o crimă naţională: de vreo 20 de ani, în liceele pedagogice nu se mai predă limba română. Disciplina a fost scoasă din curriculum, iar profesorii de specialitate nu vor să o predea, deşi au la dispoziţie opţionale sau, în cadrul orei de literatură, acea secvenţă de analiză a expresivităţii nivelurilor limbii. Un părinte de elev aflat în pragul bacalaureatului şi a concursului de titularizare în învăţământ (aici probele sunt preponderent de limba română), furios, îmi spunea că a avut de gând să-i dea în judecată pe dascălii fiicei sale pentru malpraxis educaţional, dar a fost sfătuit să renunţe pentru că ar fi pierdut procesul: profesorii din respectivul colegiu naţional  pedagogic ar fi venit în sala de judecată cu planul de învăţământ, care arată că viitorii educatori/învăţători nu au, în viziunea Ministerului, nevoie de limba română. Revista „Ateneu” a deschis o campanie incisivă şi documentată de reintroducere a limbii române în programa liceelor pedagogice. Se pare că am reuşit, demersul fiindu-ne susţinut de nume importante din cultură şi mediul academic (un exemplu: articolele publicate la rubrica „Pentru limba noastră” „au impresionat şi prin rigoare, şi prin aplomb, şi prin persuasiune”, ne-a scris prof. univ. dr. Liviu Franga, de la Universitatea din Bucureşti, expert ARACIS).

Știți, aș mai ridica o problemă ce mi se pare destul de gravă: oare lipsa unei viziuni coerente nu e legată cumva și de lipsa autorității? Lucrările de specialitate care apar nu trec pragul către societate, am cumva sentimentul că se iau hotărâri – poate și dintre acelea o parte sunt pripite! – de „foruri” ce nu se mai bucură de legitimitatea de altădată.

A devenit vizibilă diferenţa dintre vechea echipă de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, cu nume precum cei doi de pe frontispiciul instituţiei, urmaţi de alţi doi academicieni lingvişti: Al. Graur şi Ion Coteanu, şi actuala echipă, probabil încă în formare. Consecinţa este criza de autoritate ştiinţifică şi administrativă într-un sector caracterizat printr-o dinamică uluitoare: româna normativă. Rareori ies în scenă cei îndrituiţi să ia atitudine, să tragă de mânecă, să explice ori, de ce nu, să ameninţe. În 2020, la o emisiune de cultivarea limbii de pe TVR 1, în partea de jos a ecranului era plasată explicaţia pentru un fapt de limbă discutat, iar în paranteză, precizarea: „Comentariu de X Y, cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică «Iorgu Iordan – Al. Rosetti» al Academiei Române”. În text s-a strecurat (!) un pleonasm clasic: „Situaţia nu se limitează doar la cazurile…” Ce mai poţi zice?

În paranteză fie spus, știu că predați în cadrul Universității „Vasile Alecsandri” şi unor studenți care vin din toate colțurile lumii și care au voința – sper, până la capăt! – să învețe limba română. Să devenim mult mai pragmatici. Care sunt instrumentele pe care le așezați în mâna lor? Ce valoare mai au astăzi cărțile scorțoase, tratatele pline de nuanțe? Le mai parcurg studenții?

Predarea limbii române la cursanţii străini a fost o uriaşă provocare pentru mine. Am fost privilegiat pentru că aveam la îndemână un abecedar şi un manual de limba şi literatura română pentru clasa a doua semnate de mine şi de Ioan Surdu. (În anul 2000 şi apoi în 2001 am câştigat licitaţia organizată de Minister, manualele fiind tipărite de Editura All şi difuzate în toată ţara.) Erau suportul primelor cursuri cu cetăţenii străini, urmate de lucrul după alte două manuale speciale pentru aceştia, editate în anii ’70, dar foarte bune. În plus, tinerii de azi ştiu să apeleze la variantele de cursuri existente pe internet. Acest episod profesional mi-a fost marcat profund de „cazul Yin Yuguo”, cursantul din China pasionat total de limba şi civilizaţia românească. Ştii foarte bine că redacţia Revistei „Ateneu” a fost de acord să i se publice o pagină de impresii după ce s-a întors de la Alba Iulia, în decembrie 2018. A devenit omagiul postum adus unui asiatic venit aici pentru a ne demonstra că avem o cultură fascinantă.

Nimeni nu plimbă rețeta succesului în mână! Totuși, vă întreb naiv: care ar fi acele trei-patru măsuri ce ar trebui de îndată luate ca să nu asistăm la o deformare și mai grotesc-accentuată a limbii noastre? Poate menționați chiar câteva emisiuni radio-TV, pagini net ori rubrici în revistele culturale pe care ar fi bine să le avem în vedere.

De  vreme ce şcoala este vectorul esenţial în procesul pe care l-ai enunţat, cred că ar trebui urgent îndreptate erorile despre care am vorbit mai sus. (În termeni ceva mai potoliţi am expus starea de lucruri respectivă într-un articol din vechea revistă „Limbă şi literatură”, renăscută acum un an. Tare m-aş bucura să fie citit de cei din Minister, că doar apare la Bucureşti.) Apoi ar trebui reactivată Comisia pentru cultivarea limbii, din cadrul Academiei Române, nu pentru a mai imagina vreo normă de tipul „niciun” (scris legat din 2005, dar nu totdeauna), ci pentru a veghea la corectitudinea exprimării orale şi scrise. Societatea de Ştiinţe Filologice ar putea relua tradiţia organizării de filiale şi subfiliale, a congreselor filologilor români şi a publicaţiilor de profil. (Ceea ce face acum Mircea Frânculescu reactivând revistele S.Ş.F. este un act de eroism intelectual.) Uniunea Ziariştilor Profesionişti ar putea sugera publicaţiilor să instituie rubrici de cultivarea limbii şi să încurajeze astfel jurnalismul lingvistic. Deocamdată piaţa de profil e aproape invizibilă. Emisiunea-fanion rămâne „Vorbeşte corect!”, de la TVR 1 (realizatorii – din 1999 până azi şi dea Domnul să tot urmeze ani de difuzare –, Cristina Dănilă şi Radu Dănilă, sunt „rudele” mele pe linie de luptă pentru apărarea drepturilor limbii române; prezentatoare, Ruxandra Gheorghe-Negrea), urmaşa răsunătoarei producţii TV „Doar o vorbă săţ-i mai spun”. (În unele transcrieri, apare „s-ăţi”, care în fond are aceeaşi ţintă.) Marius Sala, directorul până în 2017 al Institutului de Linvistică, deţinea la TVR Cultural o emisiune de profil, „Parol!”, cu incursiuni în istoria cuvintelor româneşti, ceea ce face azi Oana-Georgiana Enăchescu  la rubrica „Essentialia”, de la Radio-România Cultural (emisiunea „Acolade”). Duc dorul casetei Rodicăi Zafiu „Păcatele limbii” (în „România literară”), transferată în „Dilema veche” sub titlul „Cuvinte nepotrivite” (apropo de volumul de debut al lui Tudor Arghezi din 1927, „Cuvinte potrivite”). Sporadic, apar comentarii din sfera jurnalismului lingvistic în presa culturală, ca atitudini ale formatorilor de opinie (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Andrei Pleşu, Cristian-Tudor Popescu, Ion Cristoiu, Stelian Dumistrăcel ş.a.), foarte utile în atenţionarea celor ce vorbesc sau scriu în limba română. La RRA îl puteam asculta pe Şerban Iliescu cu al său „Ghid radiofonic de exprimare corectă” (disponibil pe internet), la RRC era căutată rubrica lui Reluş Mureşan, iar acum, cu pricepere şi relaxant, ne învaţă să vorbim şi să scriem corect Anca Şurian-Caproş, la „Minutul de limba română” de la RRA (luni-vineri, în jurul orei 13,40). Desigur, sunt şi alte oferte publicistice în ţară. Cât priveşte Bacăul, se poate vorbi de o preocupare specială a profesorilor filologi pentru păstrarea unei limbi corecte: Mihail Andrei publica frecvent articole de profil în pagina duminicală de cultură a cotidianului regiunii Bacău „Steagul roşu”; Maria Gabrea, Valerian Ciubotaru, Constantin Cojocaru, Rodica Miron, Marin Cosmescu-Delasabar, dascăli de română la Institutul Pedagogic de 3 Ani, publicau în acelaşi cotidian, dar şi în Revista „Ateneu” (care avea rubrica „Cronica limbii”); Gheorghe Iorga deţinea o rubrică inspirat numită „Limba română nu se negociază” (în gazeta „Viaţa băcăuană”); cu voia ta şi a celor care citesc aceste rânduri, numesc rubrica mea săptămânală „Din «capcanele» limbii române”, deschisă în 1994 în cotidianul „Deşteptarea” şi regăsită azi sub titlul „Româna pentru toţi” (între acestea, s-a mai numit „Tainele limbii” şi „Româna de azi”). Primele 199 – deci nu 200! – de teste (1994-2003) au fost tipărite în cartea „Româna corectă, prin întrebări, răspunsuri şi comentarii”. În „Ateneu” gospodăresc caseta „Pentru limba noastră”, în „Meridianul cultural românesc” (Vaslui), rubrica „Şi totuşi, o comoară – limba noastră”, iar în „Context” (revista Filialei „Marius Mircu” Bacău  a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România), o rocadă a celebrului „Appendix Probi” (primul îndreptar ortografic şi ortoepic al limbii latine, organizat pe ecuaţia „Aşa da, aşa nu!”): „Aşa nu! Aşa da!” Am lăsat pentru final apelul la conştiinţa profesorilor de limba şi literatura română din ţară: degeaba le oferim sugestii, degeaba îi certăm, degeaba le arătăm modele; dacă ei nu vor să-şi facă datoria, nu şi-o fac şi gata. De un lucru ar trebui să ţină seama: judecătorii se află chiar în faţa lor şi aceştia sunt elevii sau studenţii. Câtă vreme aceştia cunosc standardele generale, câtă vreme în jur există repere umane şi profesionale (şi acestea vor supravieţui cât va fi lumea şi pământul), comparaţia le va sta la îndemână şi vinovaţii se vor alege cu blamul colectiv. Mă preocupă ideea de a propune reintroducerea jurământului cadrelor didactice, aşa cum exista în şcoala interbelică. Poate aşa îl vom avea toţi pe Dumnezeu deasupra.

La diferite evenimente culturale, se poate lesne observa o apetență deosebită pentru folosirea unor elemente împrumutate din limba engleză, varianta americană. Adesea, pronunția cuvintelor aduce aminte de Coana Chirița și îi plasează pe „conferențiari” în zona ridicolului. Ar trebui greșeala amendată imediat? Cum procedați? Din câte am văzut, procedați întocmai, chiar dacă cu zâmbetul pe buze! Să mai avem răbdare?

Am scris în nenumărate rânduri despre agresiunea anglicismelor asupra limbii române. Nu s-ar zice că am fost ascultat şi era firesc până la un punct: nu am autoritatea necesară şi nu s-ar zice că vorbitorii renunţă la prilejul de a-şi arăta „superioritatea” măcar la nivel lingvistic. Sunt de părere însă că tăcerea e cel mai nociv virus: dacă fiecare dintre noi am sancţiona în vreun fel derapajele verbale şi dacă ar exista un mai mare interes din partea scriitorilor sau a autorilor de texte de divertisment pentru combaterea invaziei anglicismelor, alta ar fi situaţia. Nu avem (încă) o „Chiriţă” în varianta vizând limba de peste Canalul Mânecii.

Limba română definește românitatea. Limba română e o chestiune de securitate națională. Sună a știre de breaking news (că tot am devenit sclavii acestor sintagme), deși nu exprimăm altceva decât o „cestiune” pe care o avem înrădăcinată. Sau poate nu suntem conștienți? La sugestia profesorului Constantin Călin (îmi recomandase să realizez o anchetă), undeva în urmă cu vreo 25 de ani, urma să aflu că urbea nu știa că avem o stradă Eminescu ori un liceu care poartă același nume. V-ar mira dacă aceleași rezultate le-am avea astăzi în ceea ce-l privește pe Vasile Alecsandri? Că tot vorbeam de Chiriță…

Aş pune alături de „securitate” „siguranţă” (fără niciun fel de conotaţii străine, se înţelege). A vorbi/scrie şi a ţi se vorbi/scrie în limba naţională înseamnă a conferi persoanei psihologice din noi coeficientul de certitudine că se aflăm la ea acasă. A încălca acest adevăr conduce la alienare, la dezinteres pentru viaţa publică şi la degradarea fiinţei sociale. Cât priveşte numele date unor entităţi administrative, ar trebui ca inspectorul pentru activităţi extracurriculare să impună directorilor de şcoli/licee ca ziua de naştere (dacă nu, ziua trecerii în eternitate) a patronimului să devină ziua acelei unităţi de învăţământ şi să „ameninţe” că va vizita şcoala cu pricina taman în acea zi. Exemplific cu datele de 14 iunie (1818) şi 17 sept. (1881), când au venit pe lume, în Bacău, A-ul şi B-ul literaturii române. Fosta Şcoală Generală Nr. 27 şi fostul Liceu de Fete (de ce nu, şi Universitatea), care poartă numele lui George Bacovia, respectiv Vasile Alecsandri, să decreteze acea zi ca spaţiu al rememorării modelului de pe frontispiciul clădirii. Rezerve: zilele de 22 aug. (1890, Mirceşti, jud. Iaşi), respectiv 22 mai (1957, Bucureşti), datele plecării din această lume a celor doi scriitori.  

Ce este greșit, ce este suspect și ce este reprobabil în limba română?

Întrebarea, pertinentă, obligă la nuanţări, cum nuanţaţi sunt şi cei trei termeni. Pentru a răspunde, îl iau aliat pe Iorgu Iordan, care în 1943 publica un curs devenit celebru: „Limba romînă actuală. O gramatică a «greşelilor»” (am păstrat grafia cu î). Profesorul de la Universitatea „Cuza-Vodă” (actuala „Alexandru Ioan Cuza”) din Iaşi a inventariat şi comentat pe 555 de pagini „erori” ale limbii române de la acea vreme, apărând „prescripţiile Academiei”. Numai că viitorul academician a avut surpriza ca o normă apărată cu străşnicie să fie atât de frecvent încălcată, încât forma greşită s-a impus cu succes deplin. (Al. Graur a adunat astfel de „abateri” într-o carte apărută în 1968: „Tendinţele actuale ale limbii române”.) La fel se întâmplă acum, când, de pildă, DOOM1,2 recomandă rostirea cu hiat a cuvintelor emisiune [e-mi-si-u-ne] şi bacalaureat [ba-ca-la-u-re-at], când 99 % dintre vorbitori preferă sinereza: [e-mi-siu-ne] şi [ba-ca-la-u-reat]. DOOM3 le va consemna ca atare. O experienţă similară a trăit limba latină: acel „Appendix Probi” refuza „oclus” şi susţinea forma din latina literară, „oculus”. Numai că viitorul l-a impus pe „oclus”, cu sincopă, din latina populară/vulgară, care a şi dat în limba română „ochi”. Aşadar, uneori e dificil să delimităm eroarea de tendinţă ori de suspiciune. Ceea ce e reprobabil sunt greşelile care au legătura cu logica şi utilizarea unui barbarism în locul unui termen aflat deja în limba noastră. Acest al doilea aspect are legătură cu moralitatea/deontologia exprimării noastre.      

Vă mulțumesc! Mi-l închipui acum pe Iosif Sava, întrebându-vă cu tonul apăsat și cu accentu-i specific: „Câți vor mai fi ca dumneavoastră, domnule profesor, câți?” Să nu fiți prea optimist!

Dă-mi voie să te contrazic: am încredere în generaţiile de studenţi cu care am colaborat din 1993 şi îndeosebi după 1999. Am deprins împreună cultul valorilor, între care la loc de cinste se află limba română.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s