La pas cu cartea

Amân de ceva timp să scriu despre doi oameni prezenți în urbea Bacăului, oameni ai dialogului, aflați într-o prietenie extrem de solidară cu cartea; nu cred că risc prea mult dacă îi consider drept două dintre motoarele filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor. Prezenți la mai toate manifestările literare (și nu numai!), intervențiile dumnealor au glisat dinspre judecata de finețe către un discurs purtat în registre ironice ori dinspre analiza stilistică a fragmentului către efortul de a surprinde întregul mecanism al vreunei „întâmplări” culturale. Şi  unul, și altul ne-au propus începând cu finele lui 2019 volume ce nu au trecut neobservate în peisajul cărților. Mă voi opri la două dintre acestea, nepropunându-mi un exercițiu de tip comparat, cât fiind convins de faptul că – și alături – cele două voci pe care le-am invitat printre „temeiurile în acvaforte” pot mărturisi implicit aceeași profesiune de credință.

*

Grigore Codrescu face parte din categoria comentatorilor literari care au înțeles că informația trebuie să respecte principiul accesibilității; socot că Grigore Codrescu nu este neapărat un calofil, dar apreciez la dumnealui fraza scurtă, uneori chiar tăiată, care servește unui scop de dinainte prefigurat (poate aceasta vine și dintr-o știință dobândită de-a lungul atâtor ani la catedră, acolo unde, cel mai probabil, distinsul profesor de limba și literatura română a trebuit să-i convingă de unele realități literare pe elevii săi, deopotrivă pe cei cu „har”, dar și pe ceilalți). Ultimul volum ieșit de la tipar – „Cartea seniorului incomod” – se dorește a fi o mărturisire la capăt de drum a eforturilor concentrate-ntr-o viață dedicată „bunului temei”; plecat pe drumul vieții fără un „dosar bun”, „nume elegant” ori „avere mare” (așa cum hâtru ne mărturisește!), credința profesorului Codrescu a adus spre aceleași interioare atașamentul față de școală și cultură, continuând linia personalităților cu vocație în învățământul băcăuan. Întorcându-ne totuși la volumele publicate, e de comentat maniera caracteristică marca Grigore Codrescu de a tocmi în fața lectorului varii „întâmplări” din lumea literară. Deloc peiorativ, admit că a găsit o formulă interesantă de a potrivi știința decupajului critic cu viabilitatea unor judecăți întotdeauna argumentate – mai mult, elocința demonstrației presupune cel mai adesea inventarierea unor exemple potrivite, „ce stau în picioare”. Firește, avem de-a face cu o desfășurare eseistică, de cele mai multe ori Grigore Codrescu dând un suflu nou unor „fapte de literatură” mai degrabă uitate dincolo de cortină. E poate mai ales cazul volumului pe care mi l-am dorit din toată inima a-l semnala, volum apărut la finele lui 2019 la „Rovimed Publishers” Bacău și dedicat poetului Serghei Esenin, o preumblare ce are drept punct de plecare tenebrele morții, care ar trebui să-i certifice, spre final, gloria universală.

Așadar, dincolo de altele, marele merit al „seniorului incomod” este acela de a fi trecut peste grimasele unor languroși ai „politicianismelor literare” de-o clipă și, sfidând „direcții de lectură” impuse de editurile la modă, Domnia Sa își dezvăluie atașamentul față de o cultură extrem de solidă și mai ales iubirea pe care i-o poartă lui Serghei Esenin, scriitorul martor și participant la Revoluția Bolșevică, declanșată de V. I. Lenin. Eseul monografic cuprinde opt capitole de sine stătătoare („Cuvânt către cititorul inițiat”, autobiografia redactată în Berlin, la 14 mai 1922, „Copilăria”, „Începuturile literare”, „Iluzii, proiecte utopice și inițiative haotice”, „Ipostaze ale iubirii”, „Reflexe românești”, „Portretul poetului Esenin la începutul acestui mileniu”), întregul construct fiind acompaniat de un epilog, addenda, bibliografie și glosar de termeni.

Grigore Codrescu mizează – și bine face! – pe o reașezare a personajului în context, pe o lectură proaspătă, care nu ocolește în niciun fel „delicatețile” istoriei. Cum altfel, destinul lui Esenin e aparte, primind adesea în desfășurarea lui aspecte contrastante și răsfrângându-se în operă. Să trecem în revistă câteva dintre acestea: satul vs. lumea citadină, tradițiile satului vs. psalmii biblici, Rusia vs. Occident, viața rural-primitivă vs. futuriștii lui Marinetti, echitatea socială pe care mizau revoluționarii la început vs. dictatura care începe să se prolifereze etc. Apoi, autorul se concentrează asupra copilăriei poetului, descoperind acolo matricea unui spațiu rural pe care Esenin îl va purta în sufletul și versurile sale pentru restul vieții: imaginea bunicilor se compune la rândul ei, paradoxal, între real și idilic, în timp ce animalele de-acasă vor suferi mai târziu, în cuvânt, un proces de transfigurare umană, fiind învestite cu o sensibilitate umană. Din copilărie, poetul se trezește numărându-și pașii pe străzile marilor orașe, acolo unde are tăria de a se lupta pentru propria-i condiție: treptat, din postura de corector la Tipografia Societății Comerciale „I. D. Sâtin”, ajunge în marile saloane, fiind încredințat că va avea ceva de spus în literatura vremii. Urmează așadar urcușul: de neratat rândurile despre „Radunița” (Ziua Pomenirii), prima plachetă care se bucură de o primire călduroasă și care, odată cu trecerea timpului, se va „transforma” într-un contract ce număra nu mai puțin de 3000 de exemplare. Se înțelege că demersul critic va contrapuncta axiologic și restul volumelor ori poemele reprezentative. Este prin urmare reconstruit un univers poetic în mișcare, ce dă sens unor constante precum „procesul de elinizare”, „imaginismul” ș.a.m.d. Sigur, sunt și alte puncte de interes ale eseului: care sunt împrejurările în care Esenin ajunge să viziteze Occidentul, cum se desfășoară „realitățile maritale” ori legăturile mai mult sau mai puțin iconoclaste cu alți scriitori ai vremii. Ultimele două capitole deschid înțelesurile operei lui Esenin către o receptare poliedrică, generând un soi de încredere în… „același destin literar”. Odată cu eseul de față, Grigore Codrescu reușește să scoată un autor de o noblețe aparte din raftul cărților prăfuite.

*

„Lumea de rezervă” e mica insulă de bucurie a Cristinei Ștefan: o antologie de versuri bine tocmită, care așază în dialog teme și motivele unei voci poetice ajunse la maturitate. Într-un prezent care se pare că e din ce în ce mai străin de emoție, back-upul liric pe care mizează autoarea fixează într-o gradație ascendentă câteva din trăirile experimentate de-a lungul unui orizont fixat în eternitate. De altfel, în poezia Domniei Sale se regăsesc numeroase substantive-ancoră care se leagă de estetica de factură clasică. Mergând în aceeași idee, e de urmărit odată cu antologia cum orizonturile se deschid, chiar dacă „problematica” existentă nu e interesată de limite, implicit de trăiri paroxistice – aspect notabil, cât timp majoritatea poeților încearcă să facă salturi mortale chiar și atunci/ acolo unde nu e cazul. Atât poezia începuturilor, cât și aceea a „actualității” vehiculează registre temperate care completează imaginea unei senzualități pe care nu o poți uita.

Apoi, de notat e faptul că volumul adună în paginile sale versuri din „Andante”, „În umbra lui Sisif”, „Călătorie pe un ciob de stea”, „Cazier incomplet”, „Locuri și umbre”, „Ylmira. Iulia Oniță. Un sculptor liric”, „Ceai cu Adala”, „Punct și de la capăt”, „Reversuri”, „Culegătorii de flori”, „10 zile din martie”, „Zen absolut”, „Orașul”, „Rostul unei crengi de brad”, „Economia de cuvinte”. Fiecare volum este „prefațat” de note critice, orientând eventual un lector grăbit; vocile critice par să fie de acord asupra unui aspect: discursul poetic al Cristinei Ștefan se întregește cu fiecare grupaj liric, la rigoare cu fiecare volum, lăsându-ne să înțelegem că doar prin intermediul versului putem lua aminte la tainele existenței. În tot acest timp, „tăcerile” sale („Tăcearea mea-i la crucea/ Ce mi-a sporit ‘nălțarea,/ Mi-a dezlegat răscrucea,/ Mi-a nenăscut uitarea.// Tăcerea mea e haina pe umeri obidiți/ Și din străfunduri taina/ Pe obrajii scofâlciți.// Tăcerea mea-i puterea/ Când mâna nu mai poate/ Și-necul ei, plutirea/ Plutindu-l peste toate…) dau sens unei retorici a sacrificiului, unei poezii în care „m-aduni și mă renaști mereu…” Din neatenție, cineva ar putea să condamne rima voit perfectă din „Răsărit”, deși autoarea mizează pe o „naivitate asumată” care îi fixează primele căutări. Cu răbdare, mai departe în volum vom găsi numeroase texte dezinteresate de metrică ori de jocuri fonetice; una lângă alta, ambele maniere ne aduc aminte că avem de-a face cu o voce care merge „pe o plajă largă a problematicii simple omenești” (Liviu Apetroaie). Apoi, e interesant cum vehiculând aparent banal motive universal valabile (precum cerul, marea, ninsoarea, zăpada, zborul), textele se îndreaptă către redescoperirea atributelor identitare – de neocolit versurile destinate copilului, fiicei, mamei, tatălui, soțului. Odată cu „În umbra lui Sisif” pare să capete contur tema iubirii, consumând energii ce altădată vor fi fost mai degrabă latente. Deși nu se întâmplă explicit, retorica zborului inundă pe mai departe semnificațiile de profunzime, o asemenea retorică spațializată propunând nu o dată un decor cât se poate de luxuriant. Următorul volum vine firesc, ca o prelungire ființială a călătoriei, pe un ciob de stea. Între poezia introspecțiilor și elegii de un cromatic bulversant, viața glisează la rândul ei între absență și uitare, scăldând în ape nu tocmai limpezi același sentiment al iubirii – „O liniște pustie de granit/ Stau, gândule, cu tine aplecat./ Fierbinte te acoperă roșul,/ Cimișirul se varsă în ouăle verzi./ Brațele stâncii mă călătoresc/ Şi nu le stau împotrivă./ Eva abandonată tristeții/ Cerului și pământului, gândule”. Dintre mineral și vegetal se va tocmi în 2011 „cazierul incomplet”, altfel spus o literatură a hărților mai degrabă iluzorii, dacă îmi îngăduiți, din nou o poetică a definirii: „o liniște din ere vechi/ […]/ pretinde că am navigat/ împreună prin porturi bizare/ pe corăbiile bătrânilor/ spre insule neștiute în hărți”… „Locuri și umbre” merge în aceeași linie, pentru ca volumele următoare, nu mai puțin de șapte, scoase la „Art Book”, să fie construite cinematic sau ca un „serial de imagini” (Violeta Savu). Poezia eminamente confesivă a Cristinei Ștefan mi-a adus aminte pe de o parte de miniaturile existente la Ștefan Petică ori Dimitrie Anghel, dar și de lumina vegetalului din picturile lui Horea Paștina. Aparte cumva rămâne „Orașul”, volum ce ar echivala, printre altele, și cu o reverență adusă lui Bacovia: sunt mai multe texte care nu întotdeauna mimează bacovianismul, ci îl readuc inteligent printre luminile scenei: orașul Cristinei Ștefan, un „acolo” aneantizat, unde pe mai departe „mirosea a tămâie/ fanfara bufnea monoton/ lângă mort eram vie/ tremurând, tremurând în palton/ ultim ceas împreună/ ultim drum printre oamenii vii/ ne priveau cum de viață se-adună/ ochii morți/ ochii lor/ ochii mii…” Apreciez în chip deosebit „economia de cuvinte” a autoarei, odată cu felul propriu de a închina imnuri nostalgice vieții, frumuseții și iubirii.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s