#MAITEC

Adesea, elementele de sacru inundă orizontalitatea profană în mod spectaculos, dând șansa ființei umane de a-și recupera, fie și pentru câteva clipe, acele repere care se dovedesc a fi în stare de a recalibra drumul către Chipul dintâi. Din postura unor pre-semne necondiționate de timp, unicitatea lor rămâne pe mai departe funcțională în raport cu destinul individual. Așa cum arăta Sfântul Maxim Grecul, se pare că omul a fost creat pe pământ ca să râvnească la frumusețea nemuritoare, dar și să fie părtaș la convorbirile tainice ale lui Dumnezeu. În ciuda unei contemporaneități înecate în legi consumeriste ori provocări imorale, arta nu poate întruchipa altceva decât una dintre căile cele mai înalte de a-l convinge pe om de menirea sa hristocentrică. Aceasta însă cere în imediat asumarea unui drum, o re-orientare cât se poate de activă, ieșită din jocul anodin al unor concepte autosuficiente. Arta mare trăiește, dă sens nou, purifică, impune și îți facilitează tăria libertății spirituale!

Extrem de precis, Eliade arăta prevalența timpului liturgic, arătând implicit că omul religios înstăpânește evenimențialul. Artistul, la rândul său, mijlocind prin intermediul ritului, reactualizează un eveniment sacru ce își poate dovedi capacitatea de a se repeta la nesfârșit. Așa devine evident cum expresia artistică poartă cu sine taine dincolo de fire, dând sens unor paradigme ancestrale. Rămânând la Eliade, nu putem fi decât de acord cu acesta când, în paginile „Secolului XX”, atrăgea atenția că „Pământul mitic al lui Maitec se avântă, frânt, în zbor, aripile îi sunt oscioare și frângeri geometrale; se avântă, nesfârșit fragil, în densitatea lui obstinată, îngrămădit-rănită, dar totuși dincolo de atingeri”. Suntem cumva sub semnul paradoxului care primește laolaltă aproapele și departele, grăitul și umbritul, joaca și jocul-ca-necesitate. Probabil treptat, vom înțelege că ruptura și sacrificiul nasc cu adevărat vectorul ascendent.

Recunosc că  mi-am dorit cu tot dinadinsul să văd #MAITEC la Muzeul Național de Artă al României, mai precis expoziția subintitulată „Lemn. Aur. Lumină”, organizată între 30 octombrie 2019 şi 30 ianuarie 2020, având-o drept curator pe Irina Ungureanu. Mă așteptam să întâlnesc lucrări-emblemă pentru evoluția sculpturii românești dinspre modernitate către zona de contemporan (văzusem câteva lucrări ale lui Ovidiu Maitec, însă trebuie să recunosc că știam prea puține aspecte despre întreaga sa activitate). Aveam să plec însă din sala de muzeu cu senzația că am participat la o ierurgie. Cu șansa de-a dreptul inexplicabilă de a păși singur pentru aproape 100 de minute printre exponate, am fost parte a unui adevărat happening, a unui dialog vizual între două cupluri (Sultana & Ovidiu Maitec/ Dana & Stephane Maitec) și implicit, două generații. Organizată în două săli, expoziția devoalează legături între mijloace de expresie diferite: sculptură, pictură, arta fotografiei. Împreună, cele trei dau sens unei ființări de o fluiditate totală, diseminând această poveste frumoasă ce poartă emblema Maitec.

Format în perioada realismului de factură socialistă, Ovidiu Maitec avea să preschimbe maniera de exprimare, având această revelație a formei perforate, reîntronând metafora luminii peste înțelesuri în parte abisale, ce ar fi putut să vină dinspre un expresionism vag latent. Aveam să plec din tot acest spațiu locuit de peste șaptezeci de lucrări cu senzația de a fi ascultat drumul aerului prin tubulaturile fine ale unei orgi simbolice, prefigurată în structurile-ritmate și cu totul tainice ale fiecărui obiect. Complementaritatea formelor întâlnea corespondențe imateriale, așezând Totul sub semnul echilibrului. De altfel, în mod ciudat, deși situate cumva în mijlocul sălii, am fost din start atras de două lucrări despre care urma să aflu mai târziu că echivalează cu două momente de cotitură în drumul artistului: Echilibru, dar mai ales Zidul, fiecare cu istoria sa, anunțând un simbolism arhaic care dădea expresie (pentru a câta oară?) miturilor cosmogonice. Toate aceste fibre tensionate spre înalt conotă cu realități transfigurate; astfel, grație luminii ce pătrunde în corporalitate, materia devine mai ușoară, se luminează – mai mult, chiar încorporează lumina pe care o reflectă ulterior (a se vedea „Farul” ori „radarele”) – și astfel esența frumosului își descoperă o funcție utilitară în plan existențial, prin faptul că obiectul devine artefact și reper. Revenind la „Zidul”, lucrarea din 1961-1962, o putem percepe sub forma unui axis mundi ce poate permuta între închis și deschis atât în plan orizontal, cât și în cel virtual: în istorie, rămâne Estul în așteptarea Vestului, iar din istorie e matrice pentru tot ceea ce va urma: ciclul „Porților”, pasărea, coloana, stâlpul, peretele. O spun din nou: asistăm încă din 1961 la o metamorfoză a sculpturii în România, și gândul îmi zboară către ciclurile lui George Apostu, mai precis către ciclul „Fluturilor” și chiar către soliditatea din „Tată și fiu”. Toate aveau să fie  mult mai mult decât strigăte de dincolo de cortină! Întruchipau chei de înțelegere a misterului, mărturii perfecte ale sublimului. S-a spus adesea despre ultima perioadă de creație că se leagă de atmosfera nordului, prin evidenta ermetizare a discursului. Tind să dau (fie și în parte) alt sens acestui drum, de la volumetriile deschise la închiderea din ultima parte, cu porți zăvorâte, sarcofage, containere, pe care Magda Cârneci le numește în parte inspirat „totemuri industriale”. Consider că ele întrupează mai degrabă un proiect testamentar, sunt sigilii în contra unui parcurs descendent. Nefiind interesat acum de succesiunea cronologică, aș spune că abia mai apoi vin… Tronurile, ca obiecte-mărturisitoare. Spătarul înalt, simplitatea totală, unghiurile drepte, exacte ne fac să înțelegem sub o altă ordine că destinul lor avea să fie împlinit prin mistuire în foc. O lume de-a dreptul fascinantă, o lume a șoaptelor-fără-de-suspin, un glas continuu ce cheamă spre înalt.

Din aceeași retorică fac parte și tablourile Sultanei Maitec – aici lemnul este înlocuit în majoritatea cazurilor cu foița de aur, prin intermediul acesteia Sultana Maitec opunându-se unei presiuni ideologice specifice perioadei. Cele peste 50 de picturi existente în galerie au drept nuclee ochiurile de lumină care cumva minimal arată când soarele, când luna, fie ovalul chipului fără trăsături sau mărul (seria „Pomenelor”), elemente precise ale unui Cosmos inteligibil. Toate acestea trimit către noblețe, puritate, valorizarea propriei condiții și chiar nașterea primordială; pentru încă o dată, așadar, o lume a luminii din care umbrele au fost îndepărtate total. Nonfigurativul picturii pe care o realizează Sultana Maitec se leagă indisolubil de o atitudine înalt morală, cu funcția de a purifica lumea. Însă dacă aș putea găsi un grad de comparație și mai impunător pentru superlativ, aș spune că nu am cum să-mi scot din câmpul de reprezentări lucrarea dedicată Mariei de Mangop (1970), ce vine cu siguranță în continuarea unei tradiții bizantine a meșterilor iconari, acolo unde chipul din icoană era revelat, nu meșteșugit. Chipul șters dar încărcat de lumină, conturul slab al mâinilor trimit nu către un simbol, nici către o manieră, ci direct înspre o ființă vie, de o suavitate aparte. Suntem pe mai departe sub pecetea tainei! Dar punctul suprem de legătură cu sculpturile văzute îl constituie „Soarele” din 2012, în foiță de aur și ulei pe pânză, care sfințește Cerurile și Pământul; trimite izbitor la imaginea unei secțiuni în trunchiul unui copac, Soarele oferind energia vitală Arborelui Vieții.

În a doua sală am întâlnit, deloc surprinzător, aceași predilecție pentru „corporalizarea” luminii, deși de această dată tehnicile folosite veneau dinspre arta abstractă a fotografiei și light sculpting. Dana și Stephane Maitec lucrează împreună de peste 20 de ani, formând un duo artistic începând cu anul 2002. Aducând într-același loc fotografia nonfigurativă cu limbajul pictural, practic cei doi au continuat discursul început de generația anterioară, probând – dacă mai era cazul! – valoarea intrinsec-tematică a întregii expoziții #MAITEC. Deși având cariere de succes (Dana, prezentă cu fotografie în Financial Times, Elle International, Worth Magazine, Paris Magazine și lucrând cu celebrități precum Samuel L. Jackson, Naomi Campbell, Heidi Klum, Eva Longoria, iar pe Stephane l-am fi putut găsi în postura de actor, regizor, scenograf, fotograf profesionist în producții importante postdecembriste), cei doi ni se înfățișează în postura unor magicieni care combină strălucit prisme, colaje, varii obiecte sculpturale din materiale reflectorizante. Rezultatul este de-a dreptul uimitor, mai ales întrucât produsul finit nu e consecința unor miraculoase transformări de soft, editări cu filtre specifice etc. Toate aceste jocuri optice, cu straturile lor fascinante, te conving să apreciezi la justa valoare seducția unei lumi eterne.

#MAITEC e poate cel mai frumos spectacol artistic la care am luat parte; am resimțit capacitatea sa de a fi viu, coerent și mai ales precis; mi-a fost „vestită” pentru încă o dată menirea, de-a lungul unor interioare care glisează necontenit între promisiunea certă și fantasticul abstract.

Marius MANTA 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s