Noi și icoana

Având un titlu poate provocator pentru unii, volumul PS Ioachim „Creștinismul abia începe” dorea să fixeze în mentalul colectiv, cu ceva timp în urmă, ideea că ortodoxia este o cale vie, cât se poate de actuală în era tehnologiilor avansate, care dă sens unui drum asumat în căutarea Adevărului unic. Dar acest „abia începe” nu se desparte de credința întru Tradiția cea drept măritoare, ci cumva paradoxal pentru raționamente pur deductive și neaflate în orizontul tainei, o va continua într-un prezent continuu, mărturisind iconomiile lui Dumnezeu peste toate-ale-lumii. Am mai înțeles că teologia nu se află nici pe departe în raport de subordonare față de știință, ci eventual o completează și îi conferă o țintă, că are statut de temei ordonator, cu vocația de a restaura condiția omului căzut în istorie. La rândul ei, icoana, dintru început, și-a avut rolul ei bine definit în această reorientare, un fel de baliză care aduce Cuvântul în apropierea persoanei. Părintele Dumitru Stăniloae arăta că „icoanele reprezintă o veritabilă fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi față în față”; icoana este în bună măsură „îndrumătoare”, ne întemeiază în legăturile noastre cu Sfânta Treime, ne oferă prototipuri la un nivel superior de simțire și gândire. Dar peste toate, lăsând cu mult în urmă și latura estetică, icoana își păstrează o importantă funcție liturgică, fiind un mijloc de închinare și venerare. Poartă sufletul credinciosului de la cele văzute către cele nevăzute, de la material până spre realitățile duhovnicești. Sfântul Teodor Studitul era convins de faptul că „cel care respinge icoana, respinge în cele din urmă și taina întrupării Cuvântului”. Stând de vorbă cu Marius Ciprian Ghinescu, despre truda și rolul iconarului în societatea de astăzi, acesta îmi detalia cum „în mod clar, putem spune că icoana este o punte între mai multe culturi și că face legatura în timp și spațiu, adică între cei din vechime și cei din zilele noastre, între diferitele spații geografice, între popoare care au culturi diferite. Ce uimește este că icoana este universală, se simte lucrarea lui Dumnezeu și transmite o încărcătură duhovnicească, este ca o punte, unește, apropie. Cunosc multe cazuri de persoane care s-au aproiat de Ortodoxie prin icoană și au ajuns să se boteze. Au creat o legatură cu Dumnezeu prin Icoană”. Însă icoana este ziditoare cât timp ea nu îngăduie deformări impuse de lipsa de trezvie a contemporaneității, așadar cât timp respectă erminiile și e făcută sub purtarea de grijă a Duhului Sfânt.

Care mai este raportul nostru, astăzi, cu Icoana? Cum înțelegem să o aducem pentru încă o dată în prim plan, reașezând-o drept temelie unei vieți îndreptată către ipostasurile divine și cum vom mărturisi noi învățăturile Sfinților Părinți în Biserica lui Hristos? Folosirea formei pronominale pentru plural accentuează tocmai ideea că „nu ne putem mântui fără a lucra la mântuirea fraților” (Sf. Ioan Gură de Aur). Iubirea personală nu poate fi desprinsă de mântuirea celorlalți; mai mult, pare să fie condiționată de aceasta: nu ne putem mântui noi înșine dacă nu contribuim la mântuirea aproapelui nostru.

Iată de ce, ținând cont de toate aceste considerente antamate, văd în lucrarea lui Sorin Dumitrescu, „Noi și icoana” (apărută în condiții grafice cu totul excepționale la Fundația Anastasia, 2018), un manual teologic de ținută academică, dar și o carte de iconologie practică, utilă direct fiecărui iconar (și nu numai!). La rândul său, autorul pleacă de la convingerea că la Părinți se ajunge cel mai direct prin intermediul icoanei, drept pentru care volumul oferă o întreită oportunitate: formativă, teologică și nemediat artistică, asigurându-și în acest fel, la rândul ei, un posibil destin bisericesc și universitar. Sorin Dumitrescu ne conștientizează asupra faptului că Părinții nu teoretizează, nu conceptualizează excesiv, ci obișnuiesc să arate cu o naturalețe specifică, evidențiind implicit primatul teologiei harismatice asupra celei științifice. Practic, vedenia sfântului și teologia experierii ei premerg întotdeauna icoanei, cât și experierii harismatice de care are parte iconarul – iată un fir de aur care se întinde peste timpul convențional. Pentru a-și împlini menirea, demersul presupune în bună măsură și nevoia de a indica inclusiv aspecte negative, în marea lor majoritate fiind legate de căderea icoanei în tablou religios, realitate a creștinismului vestic, care a lăsat în urmă Sfânta Tradiție și s-a reorientat după tendințe de moment și după limbajul / descoperirile științelor. Tocmai grație acestei laturi formative, paginile abundă în exemple așa da / așa nu, stabilind motive in situ pentru ambele. Totuși, Tradiția trebuie să vorbească despre iconicitate ca despre un dat comun tuturor domeniilor teologice; mai mult, doar respectând Tradiția poți cu adevărat înțelege ce presupune arta icoanei și cum poți deveni creativ, fără a-i submina statutul. În această ordine de idei, suntem atenționați imediat că multe biserici înfățișează o mediocritate dezolantă, nefiind altceva decât pastișe vag asumate după modele compromise ale arhitecturii eclectice. Luăm aminte că „Dumnezeu nu produce deșeuri: nu distruge, nu leapădă, nu aruncă. El îmbunătățește și schimbă la față” – acestea fiind zise, devine plină de sens echivalența actului de înnoire (în ceea ce privește icoana) cu exclusiv nevoia de a împrospăta și întineri întruparea vizuală a unui model (ceea ce presupune, cum altfel, și îndepărtarea semnelor și semnificațiilor sclerozate). Pentru că foarte multă lume vorbește, adesea eronat, despre frumusețea icoanei, ar trebui să înțelegem că, de fapt, aceasta presupune nimic altceva decât claritate teologică. Un capitol extrem de interesant al lucrării este dedicat felului în care poate fi adusă prezența lui Hristos în icoane. Puterea numelui este întotdeauna chemată să se adauge puterii chipului iar chipul celui zugrăvit stă întru asemănare – întrebarea inerentă este ce face ca asemănarea să fie de calitate? Aici putem intui o legătură cât se poate de directă între calitatea lucrării și calitatea credinței iconarului – Tradiția ne oferă atâtea „istorioare” cu tâlc, pline de minuni și taine! Deloc poematic, însă plin de trăire, Sorin Dumitrescu apelează (nu tocmai des!) la note cu haină orientat-subiectivă. Decupez un fragment mai mare: „Cea mai mare eroare (și păcat!) este să te apuci să-L închipui tu pe El, pe Hristos. Când te apuci să zugrăvești icoana Domnunlui, refuzând să te iei după altă icoană pe care să ți-o fi așezat cuminte în față, ca Model de imitat, ai grijă ca nu cumva să te apuci să-L închipui pe Hristos, ci să lași icoana Lui să se facă de la sine, ca și cum s-ar zugrăvi singură. El nu-și va zugrăvi niciodată Chipul fără consimțământul tău, fără tine, în afara ta, adică în afara «candelei mici» din inima ta”. Înainte de toate, pe aceasta trebuie s-o întețești, s-o faci manifestă, s-o faci să fie văzută, pentru ca El să te vadă că Îl aștepți, că «priveghezi» iconic, că stai și Îl aștepți cu tot instrumentarul pregătit. Dar bagă de seamă: nu te repezi, fiindcă această candelă, flacăra ei mică, nu te poate face să-L vezi decât ajutând-o cu luminile mai puternice pe care le poartă  icoanele Tradiției, lumini a căror dâră sfântă duce la El, dâră care ți-a rămas în memorie întocmai cărării de firimituri presărate în pădure de Hansel și Gretel”. Într-acest fel putem să nu cădem în devieri modale!

Din păcate, astăzi, dușmanul de moarte al Bisericii este evlavia rea și incultă iar actuala criză a artei bisericești e duală, presupunând latura doctrinară a canonului și practicarea îndreptarului. Nefiind deloc un simplu joc de cuvinte, cele două se intercondiționează sau poate mai potrivit, se întrețes – canonul este norma doctrinară a dreptarului iar dreptarul este norma practică a canonului. Tot acest capitol dedicat canonului este construit fără cusur, chiar dacă pleacă de la o constatare care ar putea să îi surprindă pe cei superficiali: în niciun canon conciliar, privitor la icoană, nu este pomenită interdicția. Totuși, luăm act de faptul că atunci când suportul teologic se subțiază, decorația și narațiunea încep să crească luxuriant, aproape fără control.

După toate aceste considente care fixează apariția, locul și rolul icoanei, volumul inventariază o parte din icoanele reprezentative pentru calea cea dreaptă, comentându-le sub varii aspecte. Înțelegem că anumite elemente teoretizate într-un loc pot fi regăsite și eventual chiar căutate în mai multe reprezentări, fapt pentru care „metoda” lui Sorin Dumitrescu e stabilește un „corpus operandi” (îmi scuzați barbaria!) Sigur, nu e locul unde să pot detalia până la infinitezimal, drept pentru care mă voi opri doar la a semnala alte capitole de sine stătătoare, dedicate iconoclasmului latin, apoi avem acces la icoană ca prag (singurul loc din lumea creată, văzută și nevăzută, unde poate avea loc dialogul dintre Dumnezeu și Om), urmând Ogiva Împărăției (cu numeroase detalii și câmpuri semantice pe care le dezvoltră Mandorla), definiția timpului în icoană, Ecvestra Mântuitorului (un minunat studiu comparat), Biserica din Templu, frumoasa alergare a Sfinților Petru și Pavel, Mic discurs despre Rai, glafire la rai, zidul arcuit (iconologia sabiei de foc și a heruvimului de la intrarea în Rai), enigma nașterii din Porfiră (cu elemente-studiu despre numeroasele apariții ale eșarfelor purpurii), talazul de piatră, catapetesmele suprapuse (ipostaza lui Hristos ca Arhiereu), cele patru ziduri și minunatul, unicul program iconologic ctitorit de voievodul Petru Rareș și de mitropolitul Grigorie Roșca. Invitându-vă implicit la lectură, cu speranța unei parcurgeri integrale, am destăinuit doar o parte a temelor.

În mod cert, volumul lui Sorin Dumitrescu nu trebuie să lipsească de pe raftul oricărui creștin – el nu interesează doar iconarul, ci e o posibilă mediere între aici / acum și arta de a înțelege corect discursul icoanelor, ca realități conjuncte ale Noului Ierusalim. Aș mai atrage atenția asupra unui aspect: volumul în discuție nu e cartea unei singure lecturi; dimpotrivă, aș zice că revenirea continuă la aserțiunile formulate, mai ales la exemplele constitutive, s-ar suprapune perfect cu urcușul din treaptă în treaptă. Mai mult, că „integrată” calendarului ortodox, ea va limpezi privirea și va da sens nou prezenței icoanei în viața noastră. Iar cuvântul ei „abia” acum, în aceste date, poate (re)începe!

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s