O zi din viața lui Teofil Avram

Am scris în mai multe rânduri despre fețele urâte ale contemporaneității! În lumea hibridă pe care o traversăm dinspre un capăt spre celălalt, ne întâlnim cu neobișnuitul de altădată care, acum, e ridicat la rang de lege. Mă gândesc uneori că omul căzut în istorie a încercat măcar în parte să se salveze fie prin frumos, când prin o nedisimulată capacitate de compasiune – altfel spus, încă mai era un om viu, cu privirea îndreptată către orizonturile părăsite.

Personal, nu sunt nici pe departe un fan al apocalipselor anunțate din oră în oră, nu îmi plac scenariile neconforme cu realitatea, dar pur și simplu mă regăsesc adesea nevoit, alături de cel de lângă mine, să strângem din dinți în fața unei lumi guvernată după idealuri false ori idealuri de-o clipă, ce apără mai degrabă interese injuste, probând la orice pas o nesimțire aparte, în contra firii umane. Cu certitudine, prins social în asemenea chingi, omul de-amu’ ar putea exclama: trăim o nouă eră! Amestecând deopotrivă principii și criterii, ne învățăm unii pe alții cum să devenim mai „toleranți”. Termenul se îndepărtează totuși de înțelesurile sale de la început, fiind cumva resemnificat. Să nu uităm: la urma urmelor, postmodernismul (din care ar trebui să ne încăpățânăm să ieșim) a adus cu sine realitatea unei de-canonizări ce nu cunoaște oprire. Haosul, aleatoriul, fragmentul devin certitudini în existența aceluiași om contemporan. Fatalmente, a fi tolerant implică azi cel mai adesea părăsirea drumului drept, de dragul unor repere facile, fără probitate morală. Omul fără rădăcini e un om cu o existență ce nu rodește, dezinteresat de soarta celuilalt, aflat în afara posibilității de a se întâlni chiar cu el însuși. Adevărata libertate conjugă existența omului în raport cu Binele, Frumosul și Adevărul, dar aceasta implică o cultură înalt morală. Altfel spus, o revenire. Doar astfel omul ar putea să pășească dincolo de cele șase aspecte nefaste ce sunt legate de realizarea conceptualizărilor specifice erei post-adevăr: indeterminare, fragmentare, decanonizare, lipsa de sine și de profunzime, nereprezentabil, hibridizare. Ținând cont de experiența neagră a strigătului continuu (să nu uităm de Munch!), omul ar fi fost determinat, în mod creativ, cu ajutorul firesc al instrumentelor aflate în slujba pedagogiei moderne, să integreze valorile și principiile antice, clasice, în marea operă a devenirii sale. Nevoia de a exemplifica ar putea rămâne și pe mai departe piatra de încercare pentru raționamentele întrebuințate, toate fiind guvernate de un simț adecvat al proporțiilor. Să nu ne amăgim însă, analiza și consolidarea până la ultima consecință a cetegoriilor estetice au născut nu de puține ori monștri, deoarece individul s-a dovedit a fi mai întâi de toate nu un purtător de logos, ci mai degrabă un slujbaș în subordinea teoriilor la zi, căci arta urmează societatea, devenind o mașinărie complexă, a cărei funcționalitate trebuia – și este! – măsurată în unități intelectual-reprezentative. Dar în mod cert, omul nu a aparținut și nu aparține doar lumii exterioare!

Cele scrise până aici nu sunt gânduri de-o clipă, ci se leagă de biografia mai mult sau mai puțin fictivă a lui Teofil Avram, protagonistul ultimului roman semnat de Viorel Savin și apărut în 2020 la Editura „Paralela 45”. Așa cum ne-a obișnuit, având toate atuurile celui ce stăpânește la perfecție arta scrisului, autorul găsește registrele cele mai potrivite în care să plaseze un personaj aflat în luptă cu propriul destin. Chiar dacă este plasat printre „realități provinciale”, Teofil Avram amintește de apariții etalon din literatura universală: el reface „în mic” epopeea reîntoarcerii acasă, încercând să evite alienarea într-un sistem… fără sistem, guvernat doar de politica nesimțirii, a partizanatelor de-o clipă și predeterminărilor de ordin financiar. Poate nu greșesc dacă aș considera că, deși într-o paradigmă nouă, Teofil Avram vine cumva în linia personajelor cu statut de intelectual al romanelor din anii  ’60, ’70. Ca și odinioară, la rândul său, Teofil Avram supraviețuiește și pare să se salveze grație unor principii pe care le respectă, grație încrederii dostoievskiene că „frumosul va salva lumea” (introspectiv, avea să mărturisească: „«Urâtul nu poate fi ucis decât de frumos. Dar, de unde atâta frumos?», se întrebă, neîmpăcat”). Sigur, despre tragic și iubire, despre josnicie și onoare, despre stadiile maladivului în societate, vor fi scris și alții – printre ei: Marin Preda „Cel mai iubiti dintre pământeni”, Augustin Buzura „Orgolii”, Nicolae Breban „Animale bolnave”, Guga „Nebunul și floarea”, Augustin Buzura „Absenții”, George Bălăiță („Lumea în două zile”, surprinzând volatilitatea ființei umane, dar și anamorfoza structurilor profunde), Alexandru Ivasiuc („Cunoaștere de noapte”, dar mai ales „Interval” – conceptualizează indirect limita ca formă a sănătății și revine asupra înstrăinării individului de sine însuși), Constantin Țoiu („Galeria cu viță sălbatică” – discursul personajului se transformă într-o formă de psihanalizare a conștiinței tulburate a insului prins în capcanele unui regim sociopolitic bolnav), Petru Popescu („Prins” – Bucureștiul, un oraș-capitală unde te poți simți mai singur decât într-un loc foarte aglomerat/ pretâlcuire a postmodernității), Dumitru Radu Popescu („F”), Dumitru Țepeneag („Zadarnică e arta fugii” – o formă de schizofrenie narativă în care personajele retrăiesc diferit aceleași evenimente), Virgil Tănase („Apocalipsa unui adolescent de familie” – oniricul, politicul surprinse în lungul unor pasaje eseistice, generate de ascultarea muzicii la patefon, pasaje ce stabilesc că singurătatea e o consecință a aceluiași sistem totalitar), Sorin Titel (în special cu al său experiment literar „Lunga călătorie a prizonierului”). Revenind, interesant este cum, fără a face trimitere în niciun fel, mai mult! – fără a pastișa ceva din construcția ori maniera niciunui personaj din lista de mai sus, Teofil Avram se înscrie printre caracterele de forță ale literaturii noastre, problematizând până la ultima consecință nefirescul unei lumi întoarsă pe dos. Tot interesant este felul în care Viorel Savin așază chiar în gura vinovaților stări-de-fapt dintre cele mai amare: după ce îl informează că i s-a deschis un dosar pentru șantaj, avocatul Cătină (o fantoșă grosier ironică a lui Pilat din Pont) explică „fețele adevărului”: „Care adevăr, sunteți naiv? Adevărul pe care îl reclamă cei slabi? Sau adevărul celor puternici, care dintotdeauna se confundă cu capriciile lor?”. În altă parte, Președintele: „Ceea ce nu înțelegeți, bineînțeles că spre paguba dumneavoastră, […] este că morala nu are nimic de a face cu «legea». Iar «legea» nu are nimic de-a face cu «politica». Iar eu, dacă vreau să rezist și să urc până la vârf, sunt obligat să fac doar «politică mare». Adică, la coș cu morala și mare atenție la lege! Care, în caz că nu-i bună, trebuie ajustată în folosul tuturor”. Poate că e momentul să apreciez și arta dialogurilor bine tocmite, realitate ce vine cel mai probabil din experiența dramaturgului Viorel Savin. Apoi, Președintele e personajul al cărui rol echivalează în fapt cu un caraghiozlâc ce amintește peste timp de mecanicitatea aproape absurdă a personajelor lui Caragiale. El ocupă locul de / din frunte, jos, în lungul străzilor patrulând tot soiul de „ghiolbani de tranziție”. Cu diplome mai degrabă contrafăcute ori luate pe repede înainte – precum Mitru, intelectual de două parale, ori fără diplome – veți vedea intervenția  unui personaj grobian (aflat după Revoluție, la o… „coadă”), lumea aceasta nu construiește nicio poveste, nu poate să se salveze prin ceva. Ce să faci – nici nu mai știi dacă doar Teofil „crede cu îndărătnicie că la 22 Decembrie 1989, eveniment la care el însuși a participat activ, s-a produs nu o Revoluție a vechiului sistem, ci doar o banală Evoluție a acestuia. Fenomenul este lesne de înțeles și se explică prin teoria sociologică a darwinismului social”! Sigur, romanul primește în paginile sale trimiteri dintre cele mai directe la Securitatea de dinainte dar și la formule ce circumscriu un ascuns opresiv ale prezentului, considerente-etichetă care vorbesc despre „calitatea” diriguitorilor. Scena politică nu este nici ea ocolită. Spuneam că e o lume fără nicio poveste: în tot cazul, e total diferită este față de cea de-odinioară: „Doamne, ce emoții, ce spectacol, câtă invidie urmată de cele mai nebunești închipuiri, după ce Grig – dar numai duminica dimineața, pe la ora opt, ca să-l vadă toată lumea -, traversa orașul de la Oborul de vite spre fabrica de hârtie Steaua Roșie, pe motocicleta sa cu atașul doldora de scule perscărești  nemaivăzute și cu câte o blondă pe șeaua din spate, îmbrățișându-l strașnic de mijloc”.  

Ziua aceasta din viața lui Teofil ascunde un program de viață, închide mărturia unor gânduri așezate, dar mai ales.. încă dimensionează posibilități. E și un vot închinat demersului cultural și poate unei încrederi care abia mai pâlpâie. Viorel Savin găsește echilibrul între exterior și culoarele interioare: evenimentele se desfășoară cinematic, aparițiile sunt când absurde și frivole (intervențiile polițiștilor, scena de la final cu intonarea imnului național), când aproape utopice (izbucnirea „în contra sistemului” a subinspectorului Oliniuc). Trebuie să mărturisesc, m-a surprins cu totul plăcut scena din parc, acolo unde personajul oprește nevrednicia lumii în privirea unui copil.

„O zi din viața lui Teofil Avram” e pur și simplu o carte reușită, un volum care se simte că a apărut fără vreun chin suprafiresc, până la urmă e unul din (cel mai probabil!) multele acte justițiare pe care le-ar îngădui, și le-ar dori Viorel Savin.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s