Recuperarea unui program: „Convorbiri literare”

Există de multe ori falsul sentiment că ne cunoaștem istoria și cultura foarte bine, drept pentru care, o eventuală revenire asupra unor evenimente / personaje / idei mai înainte de vreme „clasicizate” pare din start inoportună, mai ales în zilele unei modernități de tip kafkian, care alimentează cultul nefirescului și superficialitatea, neîndrăznind să supere vigilența „mașinăriei”. Valorile naționale nu mai sunt la modă de mult timp, la temelia acestora săpându-se chiar din „zorii libertății” nou cucerite. Ideea unui program bine croit, pe termen lung, pare mai degrabă o utopie sau o „jucărea” neprielnică, un moft. În școala românească, programele anunță la fiecare început de an marea schimbare, continuând până la urmă fatidic, abracadabrant, același drum sinuos. Se trece acum en passant peste un capitol de certă importanță precum altădată „Contribuția lui Titu Maiorescu la cultura română”, în timp ce, pe Eminescu, elevii îl întâlnesc sec, dezvrăjit, primind (de multe ori invariabil) comanda de a executa silnic un comentariu – abia ici-colo, sub vreo nuanță „prizărită”, să fie vreun pedagog interesat de priviri / lecturi comparate ori problematizări viabile!

Orice dorință de a rămâne în granițele firescului supără, plictisește, atrage fobia unor indivizi certați cu ordinea, cărora li se pare că sunt în stare să echivaleze lesne vertijul vieții cu o „modernitate fără preț”, cu instaurarea unor forme preluate fără discernământ, dar imediat răsturnate în contra felului nostru de a fi. Și ajungem ca într-o comedie oarbă, absurdă, la aceeași realitate a „formelor fără fond”, care se pare că nu ne-a părăsit pe deplin niciodată. De unde oare dorul ăsta continuu, de a imita cu orice preț? Cât de cunoscut sună… și totuși, cât de retrograd li se va părea acelorași și acelorași… Astfel, fără o legătură trainică cu trecutul, omul lui aici-și-acum se va zbate mereu fără a-și întâlni liniștea, va pluti dezorientat când între steagul ridicat de-o vrere și-o putere, când de alta! Tot nu am învățat marea lecție eminesciană, tot nu am înțeles că dinspre trecut trebuie construit prezentul și îngăduit viitorul!

Din ce în ce mai puțini sunt cei cu vocația edificiilor maiestuoase! – Cassian Maria Spiridon este, fără doar și poate, unul dintre aceștia! Spirit lucid, analitic, dar deopotrivă liric, distingându-se printr-o organizare ireproșabilă a discursului, fie acesta istorico-critic ori poetic, Cassian Maria Spiridon, așa cum arăta Ioan Holban în ultimul număr al „Bucovinei literare”, împlinește, prin întreaga sa activitate, „un vis al inteligenței libere”. Raportat la toată această muncă de-a lungul deceniilor, mai mult sau mai puțin sub forma unui corolar, ultimul volum al domniei sale, închinat revistei pe care o conduce de ani buni – „Convorbiri literare” – reașază altfel, pe scena ideilor, istoria celei mai importante reviste a culturii noastre (sunt conștient, voi fi cu siguranță taxat pentru asemenea superlative!) Apărută la finele anului trecut, sub sigla Muzeului Literaturii Române, „Convorbiri literare” ne propune nimic altceva decât povestea revistei, întocmită din culise, cu pretenția justificabilă a adevărului netrunchiat. Dându-mi seama că poate există riscul de a fi indirect înțeles greșit, o spun acum răspicat: „povestea” pe care v-o semnalez se citește dintr-o suflare; e scrisă și alcătuită cumva inedit, străbătută de-a lungul culoarelor de personaje importante ale vremii, astfel încât, în întregul său, textul amintește de realitățile multistrat ale unui palimpsest. Episoadele prind viață, multitudinea citatelor-referință conferă poate un vag aspect cinematic, dar în orice caz învie o lume ce până acum fusese analizată rece, parțial tematic. De această dată, construind idei, dar necosmetizând realități, Cassian Maria Spiridon ne face un serviciu infinit: ne scutește de corvoada drumurilor spre bibliotecă, informațiile prezentate având un caracter exhaustiv. Peste toate, devine interesant dialogul dintre atunci și acum, dintre tonalitățile diferite de care s-a legat receptarea programului impus de junimiști. Implicit, pe rând, la „tribună”, urcă voci reprezentative ale culturii noastre, reiterând rolul cu totul benefic, aparte, pe care l-a avut revista de la primele numere și până astăzi. Îmi îngădui să decupez câteva repere din cuprinsul cărții: „Junimea – un vis al inteligenței libere”, „De la canonul junimist la postmodernitate”, „Articol-program – primul număr al revistei”, „Istoriografia convorbiristă”, „Convorbiri literare, creatoare de conștiință națională”; apoi, o a doua secțiune este interesată de creionarea portretelor redactorilor (în special Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Simion Mehedinți, I.E.Torouțiu) și colaboratorilor (de neratat – cum altfel? – paginile despre Eminescu, Creangă), în timp ce ultimele pagini (aș spune că din păcate prea puține, probabil dintr-un soi de „bună smerenie”) sunt consacrate seriei actuale. Practic, întregul volum devine un argument solid pentru aceeași idee că modernitatea nu se poate ivi în urma unei sciziuni totale în raport cu trecutul.

Așadar, iată cum, la împlinirea celor șaptezeci de ani, Cassian Maria Spiridon știe că cel mai potrivit este să „întrupeze” el daruri, odată cu această monografie (alcătuită din mai multe studii și articole) a „Convorbirilor literare”, realitate percepută sub forma „unei catedrale, care lună de lună, ediție după ediție, edifică un monument viu, în continuă mișcare și adecvare la contemporaneitate”.  

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s