Marea neagră printre istorii subiective

Doar o conștiință romantică putea să aducă de trei ori infinitul (dacă o asemenea barbarie îmi e îngăduită!) în „granițele” aceluiași imaginar: „Dacă este un spectacol mai măreț decât marea, acesta este cerul; dacă există vreun spectacol mai măreț decât cerul, acesta este interiorul sufletului”. Chiar dacă Victor Hugo nu a constituit în mod necesar un scriitor – reper pentru lecturile de acum ori altădată, trebuie să recunosc că arhitectura generată de cuvintele de mai sus se așază cel mai potrivit peste o parte importantă a reprezentărilor evident subiective în raport cu tumultul generat de spectacolul vieții.

Unul dintre cele mai ofertante motive literare, marea a constituit semn între semne, element de legătură și temei referențial arhetipal. Literatura adâncurilor îi datorează aproape totul, autor și scriitură fiind ca într-un basm, neverosimil purtați cel mai adesea în contra rațiunii departe de tărâmuri cunoscute. Iar dintre toate, Marea Neagră a fost temeiul pentru redefiniri succesive, un soi de metaforă-discurs cu încărcătură energetică aparte – marea ca centrum mundi – izvor al tuturor mărilor – așa cum probabil o percepea și Evliya Celebi, cel mai mare călător otoman, care în „Seyahatname” („Însemnări de călătorie”) nota răspicat: „Dacă e să privim adevărul în față, izvorul tuturor mărilor este Marea Neagră”.

Sunt ani buni de când mă interesează literatura acestui spațiu: adun deopotrivă texte literare și non-literare, rețin sub formă de note și comentarii atât ce intră în sfera banalului, cât și a ineditului. De ce aș semnala acum lucrarea profesorului american Charles King în detrimentul altor texte, neîndoielnic mai bune? Probabil dintr-un motiv simplu, ce capătă contur odată cu atașamentul pentru valorile noastre, ale celor de aici. Pentru că ea a fost tipărită în anii din urmă și că, probabil, a devenit deja obligatorie pentru noile valuri de (geo)politicieni. Pentru că e scrisă mai degrabă tezist, punând la cale strategii de tot felul, poate chiar în avantajul nu tocmai evident al „noilor internaționale”… deși nu e tocmai frumos să ai semenea bănuieli când – cine știe? – n-o fi cazul. Dar cartea, să ne înțelegem, nu mi-a plăcut – e vorba, așadar, de volumul parțial monografic dedicat de Charles King Mării Negre, subintitulat „O istorie” și apărut la Editura „Polirom”. Autorul este profesor de relații internaționale la Georgetown University; aflăm că susține conferințe interesate de violența socială și politici etnice, colaborând printre multe alte trusturi media și cu CNN, BBC, History Channel ori… MTV (sic!) Întreg edificiul adună șapte capitole de sine stătătoare, care dezvoltă din când în când și cu noimă comentarii în marginaliile unui subiect de altfel extrem de ofertant: „O arheologie a mării”, „Pontus Euxinos 700 î.Hr.-500 d.Hr.”, „Mare maggiore 500-1500”, „Kara Deniz 1500-1700”, „Ciornoe More 1700-1860”, „Marea Neagră 1860-1990”, „Cu fața spre mare”. Cartea este pe undeva și o incursiune în istoria tuturor receptărilor inventariate, permițându-și când te aștepți mai puțin mici accente… de „cursă lungă”. În tot cazul, suntem de acord că Europa de Est nu este nici pe departe totuna cu istoria estului Europei; păcat că dintr-un astfel de punct sunt prea puține realități interpretate în aceași cheie! Suntem de la primele pagini atenționați că „Ce se întâmplă pe apă – în timpul unei călătorii pe mare sau pe cursul unui rău, să zicem – reprezintă doar preludiul unei acțiuni care se va desfășura pe uscat” și luăm aminte că autorul își propune ca în acest eseu cu pretenții științifice să schimbe polii – fatidic nu o va face, căzând el însuși în maniere pe care, în prealabil, le-a condamnat. Era să scriu comandat! Dar pentru că legenda momentului declamă că scopul ultim rămâne în orice condiții „să vinzi”, atunci vă înaintez cu toată energia de care dispun această apariție editorială: e una dintre puținele care se pare pricepută în a „alcătui”, postmodernist, dezordine printre sensuri „locale” și lipsă de înțelegere în fața unor fenomene multiseculare. Sigur, sunt și reușite, deloc puține: de urmărit de-a lungul sutelor de ani punctele de tangență între real și imaginar, între evenimentul cotidian și mit: cum o vedeau grecii ori primii călători? dar ulterior, genovezii? ori marinarii tuturor imperiilor? apoi, de ce neagră?- e un epitet fatidic ori dimpotrivă, un supranume care să îmbuneze voința zeilor? ne e prietenă sau le e prietenă? mai are sens să rămânem cu fața spre mare? ne vom întoarce vreodată la thalassion pyr?

Istoria lui Charles King e un must have pentru că te obligă să iei o atitudine; citită vigilent, nu e o carte care să îți ofere informația de-a gata, ci care să te cheme la efort. Măcar pentru că ai intenția de a înțelege cât de orientală rămâne chestia orientală.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s