Pure Gold

Afacerile mele cu muzica au început demult – oricât mi-aș dori să mă văd cu primul disc ori casetă în mână, amintirile sunt adesea suprapuse, își pierd contururile, însă muzica urcă de atunci până în prezent, (încă) surprinzându-mă cu sonuri plăcute ori etalându-și (ne)putințele ici-colo. Sigur, am câțiva interpreți de care nu mă voi despărți niciodată, indiferent de mode ori de glumițele răutăcioase ale celor din jur. Evident, așa se întâmplă și în cazul unor albume, apariții rare, eventual chiar frânturi de melodie… Vara aceasta m-am gândit să o „trec sub semnul” a două produse care se leagă direct de anul nașterii, două albume care au făcut istorie: pe primul deja l-am găsit, e vorba de Köln Concert – Keith Jarrett; pe al doilea îl mai caut însă, mi-l doresc în raft sub o presă japoneză ori americană, mă refer la „Pure Gold” al lui Elvis. Mi se pare că într-adevăr echivalează din toate punctele de vedere cu varianta cât se poate de „iconică” a acelui Elvis pe care l-am luat cu mine printre bune și rele de-a lungul atâtor ani.

Iar vara aceasta chiar se dovedește a fi pure gold deoarece cinematografia „lovește din nou” cu un minunat „Elvis”, pe care unii l-au pus încă de la început la colț, în timp ce alții, nu neapărat mai puțin pretențioși, l-au apreciat drept o versiune cât se poate de verosimilă a unui portret / biopic Elvis.

Să trecem la treabă. Premiera a avut loc la 24 iunie și în sfârșit, din fericire, cinematografele din România s-au aliniat la datele internaționale, așa încât am avut bucuria de a vedea filmul „în pas” cu ceilalți, ca un soi de revanșă tardivă raportată la vremuri de demult, când muzica rock era pusă la colț, fără nicio alternativă. Și „Elvis” e bun, e al naibii de bun, mai ales pentru cei care îndrăgesc perioada aceea a anilor ’50-’60, cu acel glamour specific, cu o cromatică pastelată însă plină de viață – o lume în mișcare care urma să înceapă câteva „reforme” și „contrareforme”. De altfel, toate aceste mișcări sunt surprinse nimerit în film, accentul căzând pe discriminările suferite de populația de culoare. În toată această construcție narativă a filmului, influențele bluesului și ale muzicii gospel, asupra unei cariere întregi, sunt aduse în prim plan – poate cea mai seducătoare apropiere e între Elvis și B.B.King! Dar toate celelalte sunt acolo: marile scandaluri politice, abuzurile autorităților, și Martin Luther King Jr., și Kennedy etc. Sub semnul ineditului rămâne această senzație de la sfârșit, că nu există neapărat mai multe planuri, aproape nimic alunecând către o importanță secundară. Viața lui Elvis este urmărită ca un continuum într-o strânsă interdependență cu socialul, chiar dacă, firesc, muzica lui cu totul specială înalță și se înalță către coordonate ce nu mai pot fi ulterior condiționate nici de timp, nici de loc. Succesiunea anilor și a evenimentelor e declanșată de un artificiu cu greutate – de fapt, accesul ne este garantat de celebrul Colonel Parker; da, din perspectiva acestuia lumea lui Elvis începe să prindă culoare, chiar dacă, ulterior, obiectivul camerei survolează fără intermedieri aspectele și episoadele cu adevărat importante din viața starului. E timpul poate ca aici să fiu și eu chițibușar și să admit că „jocul” lui Austin Butler chiar nu m-a convins; l-am simțit liniar, poate „plătind” și pentru dinamica extrem de accelerată. La polul opus e jocul minunat al lui Tom Hanks, care ne livrează un Col. Parker credibil, mai mult decât supraponderal, avid de putere și bani, dar totuși uman! Cumva și la nivelul personajelor, cât și al editării cadrelor, s-a lucrat multi-layered, învăluitor, trecerile acaparând toată „putința de atenție” a spectatorului. Iar acum chiar e cazul să scot în evidență coloana sonoră, cu totul și cu totul specială – „genială”, cum se mai spune pe la colțuri. Deși va apărea oficial tocmai la sfârșit de iulie, îndrăznesc să spun de pe acum că va domina toate topurile! Sunt nume mari ale scenei muzicale ce reinterpretează cântecele clasice: le completează, le diversifică, le conferă sonuri noi, ambiguizează ori mută părți „decupate” prin genuri și stiluri diferite. Astfel, avem hip hop (e minunată Doja Cat în „Vegas”, n-aș fi zis că ajung să afirm așa ceva; apoi, Eminem și Nardo Wick – nota zece pentru „Product of the Ghetto”), un remix PNAU (ce amintește de Elton John), un soi de (hard/glam)rock Maneskin, dar și două prezențe disco „Tupelo Shuffle”, „I got a feelin’ in my body” (ultima venind dinspre gospel). Sunt multe alte piese ce merită toată atenția, am uitat de „Tutti Frutti” (Les Greene) sau de „Hound Dog” (Shonka Dukureh), preferata mea.

Cumva nu întru totul cunoscut de publicul larg, chiar dacă a regizat „Moulin Rouge” și „The Great Gatsby”, autralianul Baz Luhrmann ne livrează pentru 2022 o vară Pure Gold, de care, cel puțin eu, m-am trezit îndrăgostit!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s