Nicolae Steinhardt, vârstele subversiunii

După mișcările și reconfigurările anului ‘89, una dintre figurile cele mai vehiculate în spațiul ideilor culturale a fost cu siguranță și aceea a lui Nicolae Steinhardt, redescoperit și datorită eforturilor unor editori cu știință de carte și intuiții fericite. Nu după mult de la dispariția din această lume, ajunge într-un timp record în programa școlară cu „Jurnalul fericirii”; va suscita pentru încă o dată interesul criticii literare, consolidându-și un statut aparte, glisând (chiar în receptarea publicului larg) dinspre autorul de memorialistică către criticul literar, și de la intelectualul prezent în mijlocul evenimentelor către figura părintelui Nicolae, coborâtă parcă dintre modelele patristicii. Curajul și ineditul judecăților, precum și capacitatea de a survola în manieră interdisciplinară îl aduc tustrele pe Nicolae Steinhardt într-o contemporaneitate care poartă datoria de a redescoperi luminile și umbrele „istoriilor” mai mult sau mai puțin recente. Acum, grație integralei tipărite de către „Polirom” – care a apărut din initiativa P.S. Justin Hodea Sigheteanul, Presedintele Fundatiei „N. Steinhardt” -, putem da sens plenar cuvintelor-vizionare: „Opera ca şi moartea preface viaţa în destin. Opera e dătătoare de sens, ea este devenirea întru fiinţă. Ea e fiinţa, întru care şi-a aflat omul rostul”.

Istoria receptării unei opere cât se poate de vii a ajuns la punctul ei maxim în 2020, odată cu monumentalul studiu semnat de Adrian Mureșan: „Vârstele subversiunii. Nicolae Steinhardt și deconstrucția utopiilor”, apărut la OMG. Deși nu intenționez să creez o fișă bio-bibliografică completă, voi decupa câteva date demne de interes: autorul aflat sub lupă s-a născut pe 24 septembrie 1982, la Cluj-Napoca. Este în prezent eseist, critic literar şi profesor de literatură română. A urmat cursurile Facultăţii de Litere, secţia Română-Franceză, şi ulterior programul de masterat „Literatura română: modernitate şi context european”, din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti. Activitatea sa este cât se poate de bogată, publicând cronici, eseuri, recenzii în reviste culturale importante, printre care „Observatorul cultural”, „Viața românească”, „Dilema veche”, „Steaua” etc. Semnalez totodată și o serie de apariții în volume colective: „Prezentul comunismului: memorie culturală şi abordări istoriografice”, Editura „Ratio et Revelatio”, Oradea, 2016; „Studii de literatură română recentă: Teme şi motive literare în proza scurtă”, Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2016; „Memorialistica românească: între documentul istoric şi obiectul estetic” Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2017. Îngrijește N.Steinhardt, Opere 16. Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanţat asupra neizbânzii, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iaşi, 2013.

Urmând unui crez asumat pe de-a-ntregul, impresionanta arhitectură a studiului poartă în centru convingerea că rolul plin de sens al culturii, într-un secol al totalitarismelor, ar fi trebuit să fie acela de a spune adevărul, neținând seama de eventualele consecințe. În linia filozofului italian Giorgio Agamben („contemporan este acela care are privirea ațintită asupra vremurilor sale, spre a le percepe întunericul, iar nu luminile…”), Adrian Mureșan e dispus să plece de la observația că antimodernul Steinhardt se raportează inedit la trecut, altfel spus că are putința de a relaționa cu acele momente „astrale” anterioare, capabile de a prefigura prezentul, anulând linearități temporale. Există cu precădere în „Jurnalul fericirii”, dar și pe alte paliere ale discursului, în accepția lui Adrian Mureșan, o contemporaneitate activă ce poate fi înțeleasă în cazul lui Nicolae Steinhardt printr-o sensibilitate distopică. Scrisul plin de vervă al scriitorului coboară din matricea Ionescu – Cioran. Eseistul, parodistul, memorialistul ori publicistul pare să se simtă mult mai în largul lui în această albie, în timp ce față de Noica – Eliade își afirmă admirația, aproape cu religiozitate, în anii cei mai grei ai ceaușismului.

În fapt, premisa de la care pleacă analiza lui Adrian Mureșan este aceea că „abdicarea de la criteriile esteticului […] nu constituie neapărat o regulă – se manifestă în mod deliberat, în scopul subversiv al unei dezbateri etice perpetue”. Subversiunea este personificată, ia chipul unui supra-personaj ce străbate întreaga operă, oferind tonul unei veritabile culturi a rezistenței. Dintr-o asemenea perspectivă sunt comentate amplu volume precum „Între viață și cărți” (1976), „Incertitudini literare” (1980), „Critica la persoana întâi” (1983), „Escale în timp și spațiu” (1987); de fiecare dată, sunt inventariate abilitățile subversive ale lui Steinhardt, criticul urmărind să refacă mecanica unui proces care pare să fi scăpat până acum. Adrian Mureșan stabilește matricea premiselor ce dau formă credibilă unei gramatici „ultraportabile” a subversiunii culturale. Având nostalgia paseistă pentru un interbelic extrem de vivant, dar așezat cu fața către prezent, vituperând diatribe portretistice dedicate comunismului, Nicolae Steinhardt e conștient că eternul-prezent configurează o unică cetate-temniță. În asemenea date, verbul „a rezista” devine la Steinhardt o funcție a limbajului și aproape fiecare eseu e o nouă bătălie pentru libertate – a se vedea măcar „Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel?”, pe tema prigonirii artistului în totalitarism. Ce este și mai interesant – la Steinhardt, până și selecția autorilor comentați echivalează cu o formă indirectă de subversiune. Devine evident faptul că eseistica publicată în perioada ceaușistă lasă impresia unei nevoi imense de a comunica, de a transmite mai departe, poate chiar sub o formă testamentară. Implicit, desigur paradoxal, trauma pe care o deconspiră alimentează cu energia necesară fiecare demers. Descoperite de Adrian Mureșan, printre elementele încărcate de subversivitate sunt atent decompuse: cosmopolitismul, ideologie literară aparte (care combină neojunimismul cu un lovinescianism moderat), credința în rațiunea soteriologică și subversivă a artei, subminarea limbajului oficial al criticii culturale, subversiunea de ordin teologic, teatralitatea subiectului și a discursului.

Adrian Mureșan propune pentru o lectură eficientă a celor mai importante constante, conceptul de om-graniță: „Subversiv atât pe dinăuntru, cu sine însuși (indoor, subversiune idealistă, perpetuă), cât și în afară, în raport cu istoria (outdoor, subversiune istoricistă, intermitentă), discursul acestui om-graniță propune un candidat ideal, un subiect veritabil pentru gramaticalizarea subversiunii culturale”.

În volum, este „așezată pe cântar” și prietenia „tolerantă” dintre Noica și Nicu Steinhardt. Deși între cei doi se va produce divorțul, pricinuit de câteva elemente cheie disjuncte (metafizic vs. postmetafizic, vocație filozofică vs. vocație literară, model cultural german vs. model cultural francez, supraviețuirea prin cultură vs. rezistența prin cultură), rămâne binecunoscut aportul pe care îl va fi avut Noica…

Dar Adrian Mureșan e interesat și de câtă greutate există în condiția criticului Nicolae Steinhardt. Pentru a afla, recuperează în fața cititorului teorii, selectează fapte și acte de voință, procedează chiar la un soi de ierarhizare a acestora cu ajutorul unor criterii explicate, ce își demonstrează validitatea. Inventariază umbrele conceptuale – neojunimism, lovinescianism, existențialism. Înțelegem că recursul la unele principii de autoritate și pedagogie culturală ale maiorescianismului se face la Steinhardt în încercarea de a construi o conștiință etică viabilă. Autorul trasează considerații de estetică și teorie literară, e interesat de „cum citește Steinhardt” – propunând o morfologie a lecturilor. Cu ajutorul intertextului, se înțelege mai bine aprecierea lui Nicolae Manolescu: „Articolele lui Steinhardt sunt niște răstălmăciri.”, întrucât, chiar plină de o fascinație luxuriantă, critica în discuție se prezintă ca o teorie avant la lettre a secundarului. Urmărind toate marginile unor glisări ideologice, luăm aminte că în ceea ce-l privește pe Steinhardt, privirea laterală (alias subversiunea) reprezintă atât metoda critică, cât și recunoașterea propriilor limite.

Eseul critic de față propune diferite ecuații cu valoare axiologică: rezolvarea acestora aduce cu sine aflarea unor sensuri, orientarea propriu-zisă de-a lungul unei opere de o varietate însemnată. Adrian Mureșan nu face paradă de cunoștințe ci le pune pe acestea la lucru, consemnând la final datele identitare ale unui voci polifonice. Deși eminamente exhaustiv, prins în chingi strânse, studiul motivează spre surprinderea unora – de ce nu? – și elementele unei critici de tip jurnalistic, interesată de dezbateri, dosare și bloguri, rețele de socializare și polemici cât mai vii.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s