Tatiana Ernuțeanu – „Carne, visuri și oare triste uitate în Hydra”

Uneori se întâmplă lucruri bune – și iată că întâlnirea cu poezia Tatianei Ernuțeanu face parte, pare-se, din sfera acestor socoteli ciudate ale vieții, care te ating în așa fel încât vor rămâne de neșters probabil pentru totdeauna. I-am reținut diferitele grupaje din varii reviste de literatură (și nu numai!), însă adevărata preumblare printr-un univers liric cu totul aparte s-a produs odată cu volumul de versuri „Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra”, apărut cu ceva timp în urmă la Editura „Eikon”. Nefiind în niciun caz degrab’ impresionabil, mă grăbesc totuși să deschid această micro-perspectivă asupra unui spațiu poetic multistratificat, cu o afirmație ce, în mod normal, și-ar fi găsit locul firesc mai degrabă undeva printre concluzii: Tatiana Ernuțeanu nu mai poate fi un pariu, ci în cazul ei avem deja de-a face cu un univers de o soliditate neîndoielnică, cu o voce care depășește manierele și tot ceea ce este la modă, pentru a ne conduce printr-un labirint al emoțiilor netrucate/ necosmetizate. Pe de altă parte, mărturisesc: de obicei, evit analizele de tip comparat; aș spune totuși aici și acum că puține sunt volumele care reușesc fără a aluneca în desuet să circumscrie un sentiment atât de complex precum dragostea. Modernă fără a pretinde explicit vreo apartenență, îndepărtată evident de tehnici textualiste, dar bucurându-se de grațiile postmodernului prin inteligente jocuri expresive, autoarea compune monografia propriilor izbânzi și eșecuri. Redefinindu-se mai presus de principii ori adevăruri de-o clipă, Tatiana Ernuțeanu are ceva din delicatețea și parfumul anilor ’70 (Francoise Hardy ori Jane Birkin), cât și din grația de tip clasic, chiar dacă, după cum e până la urmă și firesc, feluritele chipuri ale iubirii nu au cum să fie așezate în certe structuri predefinite.

Ioan Es. Pop arăta că un asemenea proces de mitizare și demitizare a sentimentului-unic a generat adesea – e și cazul de față! -formulări tranșante. Cuvântul întâlnește gestul plin de energie și dimpreună fac posibilă… poezia, viața. De îmi este îngăduit, aș spune că cititorul va putea să re-monteze, ca într-un puzzle, această „life in frames” ce își va cunoaște metamorfoza spre o „life in flames”. „Posibilitățile” Tatianei Ernuțeanu se află dincolo de „standardele principiale” și asta pentru că faptul de viață trebuie în permanență să aibă întâietate. Seducător și suferind un proces de exacerbare, eul liric subminează celelalte instanțe: „…să devin atât de celebră ca/ imaginea mea autocolantă pe autobuzul care te poartă în burduf/ să te ducă acasă/ Ar trebui să-mi fie de ajuns că la vârsta mea nu mai țin articulațiile,/ am păr bogat și sânii încă rotunzi/ Pot mânca junk food fără griji și pot să țip de emoție când îmi treci prin cap/ ca un avion lovit de o pasăre preistorică” („Posibilități”). Nevoia de celălalt e totală iar așteptarea dă sens unui timp afectiv care generează realități poetice conjuncte. Iubirea adevărată generează întregul, e calea unității depline: „schelete timide ce se amuzau că au aceleași oase subțiri/ clovni care își împrumutau tricourile cu dungi și se mirau că mărimea era aceeași” („Noi am fost acordeoane ce cântau sfâșietor pe Olari”). Alteori, soundtrack-ul iubirii ia forma reproșului, odată cu constatarea: „Băutul din paharele găsite pe alte mese te-au înstrăinat și te-au făcut să vrei să pleci” sau, în doze variabil acide, înregistrează: „Compatibil cu alcoolul creierul tău părea să memoreze forma/ cel puțin cât salteaua de la Teleshopping care promite/ întinderi line și vise plăcute în cearșafuri nematrimoniale…”

Chiar dacă în marea lor majoritate poemele se bucură mai degrabă de structuri ample, ce deschid în progresie geometrică paranteze cu rol (auto)reglator, textele scurte presupun la rândul lor un soi de abilitate de a surprinde în lumină nediluată faptele banale și importanța acestora, urmate de consecințe: „Te las să plângi peste clătitele mele/ clătitele mele de duminică/ făcute în absența ta/ din simplul motiv că bucătăria e mică/” („Un desert cu consecințe”). „Poem amar” ne poartă de la constatări la limita tragicului către un burlesc mimat: „Sper să nu fie ca atunci când mi-am tăiat tendonul care mă doare și astăzi când e nor/ și când îmi pun/ pantofii de sex/ Monogamia le iese cel mai bine castorilor care rămân parteneri pe viață/ E bine că măcar acoperișurile dorm și visează scene perfecte la gura șemineului. […] Minciuna se rostogolește a doua zi, tăvălindu-se de râs”. O asemenea diferențiere între eu-noi vs. ea-ei apare și în alte locuri – un bun exemplu ar fi chiar „Sunt împotriva romantismului” – o (pseudo)artă de viață: „Nu mai am nicio șansă să fiu admirată de contemporanele mele […] Sunt mai pe senzual, îmi ies niște ierbare minunate/ Asta pentru că am vocea joasă, gravă, de radio/ Nu e meritul exclusiv al genei, ci al țigărilor/ Le las concetățenelor mele dantela/ Eu mă duc în dormitor cu isteria și viciul și fiul ministrului poștelor”. În mod cert, în absența iubirii totul devine „deșertăciune”, reînvie timpul care „se rostogolește peste pielea mea palidă lăsând iluziile să ajunge obeze”. Supra-tema iubirii acaparează toate coridoarele interioare.

În ceea ce mă privește, am înțeles diferit realitățile Hydrei; resemantizând, Hydra e mai degrabă ținutul unei stări, e locul damnat în care sunt închise toate razele ce vor fi scânteiat pentru câteva clipe în absurdul ce macină existențe – sugestia, pentru încă o dată, este aceea că „poemele nealese” viețuiesc fatidic doar aici: „Dincolo de hotare nu am călcat și viața mi-o plimb ca pe un pumn de semințe pe/ care nu știu unde să-l arunc” („Viața ca un tabel XL”). „Singurul lucru care contează după ce ai făcut primul credit” joacă rolul unui marș, fiind scris într-un registru ultimativ. Acolo unde „sunt morți vii și sunt vii morți”, unde viața se uită în două sexunde („Ar trebui să știi”) și unde aceeași viață nu poate echivala cu altceva decât cu un „borcan cu zacuscă, o ilustrată din Neptun” („Conservă de dragoste”), dragostea nu va mai întruchipa altceva decât un bâlci cu pretenții.

În versul Tatianei Ernuțeanu e o iubire sfâșietoare, cântată în post-armoniile cântecului francez yé-yé care întâlnește neverosimil gravitatea sonurilor lui Beth Hart. Apoi, aspect deloc de neglijat, discursul este susținut de o cultură care „se simte”, care mediază posibilități de exprimare și registre stilistice complementare. Uneori, și cu ajutorul neologismelor, în special al anglicismelor, Tatiana Ernuțeanu dă sens intertextului însuși, punându-l la lucru. Nu-i urez autoarei „să crească”, nici să aibă parte de vreo altă etapă! Totuși, o aștept… cu aceleași note, cu portative diferite!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s