LITERATURA ADÂNCURILOR

Joseph Conrad în oglindă

Aproape o viață acompaniată de sunetele mărilor și ale oceanelor, o viață plină de luptă, de-a lungul căreia, încă de tânăr, Joseph Conrad a fost nevoit să îi facă față, să îi asculte mofturile, să își clădească implicit o personalitate complexă, care urma să își pună amprenta peste toate relele și fericitele întâmplătoare… întâmplări ce s-au rostogolit în și peste destinul său. Cutezanță, efort, curaj, alteori dimpotrivă, gânduri negre, nervi, cer închis, îndrăzneala unui act sinucigaș, apoi iarăși planuri noi, decizii pe termen lung, încredere în aproapele, iubire, în fapt viața însăși.

Provenind dinspre ținuturi „cosmopolite”, Joseph Conrad vine în literatura engleză cu un soi de realism sec, marcă proprie, fiind de altfel considerat de către contemporani mai degrabă un scriitor modern, chiar dacă scrierile sale conțin elemente clasic-realiste, cel mai probabil caracteristice secolului XIX. Mizând pe un dramatic de factură cinematografică, de multe ori s-a considerat că realitățile volumelor sale au dovedit și un caracter profetic. Pe bună dreptate, cel în discuție are ochi pentru ce se află la orizont, presimte schimbările, le conferă chiar un sens. Nu cred că mă hazardez dacă afirm că în spațiul nostru scriitorul este cunoscut pentru „Lord Jim”, mult mai puțin pentru restul romanelor, nuvelelor, povestirilor, schițelor etc. ce au drept numitor comun bucuria întinderilor marine. Suntem într-un fel de-a fi unde biografia inundă ficțiunea, un punct unde principiile contrare se atrag, generând un preaplin de energie. Jospeh Conrad experimentează condiții noi, se lasă purtat de valuri – la propriu – ajungând să renunțe în viața reală la vasele franceze în virtutea celor britanice. Fiind într-un continuu quest for identiy, și-a dat examenele, și-a luat un master, a devenit cetățean englez, schimbându-și inclusiv numele.

Mă opresc de data aceasta asupra ”The mirror of the sea” („Oglinda mării”), o carte apărută în condiții nu tocmai fericite la „Dexon Office” București, și „beneficiind” de o traducere aproximativă din partea Mădălinei Tureatcă. Asemenea mici neajunsuri pălesc totuși în fața ineditului textelor ce compun chipuri de căpitani, mateloți, fragmente de mică întindere care conturează furtuni ori alte curiozități meteorologice, evocă întâlnirea cu continente, mări, insule etc., pentru ca spre final să așeze arhitectura unui crez.

Cine se încăpățânează cu orice preț să pună „Oglinda mării” în siajul unei singure specii literare nu va avea sorți de izbândă; paginile au darul de a deschide întinderile, lăsând sensurile conotative să intervină, mai ales când cititorul are (probabil) convingerea că nu mai e nimic de spus. Vocea care înregistrează / consemnează are adesea acces la înțelesuri filozofice, pentru ca alteori să lase loc poeticului. Apropiindu-se pare că se îndepărtează și invers, creând un adevărat miraj.

În spatele tuturor se simte nostalgia celui care rămâne îndrăgostit de chipul apelor. Între suferință și extaz, până și „plecările de la mal și acostările marchează balansul ritmic al vieții unui matelot și al carierei unei ambarcațiuni”. Mai mult, reținem că „de la un mal la altul este definiția cea mai consistentă a destinului pământesc al unui vapor”. De altfel, acest atașament față de navă revigorează legături mitico-erotice: „Corabia era cea care crea o legătură între noi doi și, cât privește o corabie, deși ea are atribute feminine și se bucură de o iubire irațională, este diferită de o femeie”… destăinuirile continuă.

Tânărul, controversatul, căpitanul, scriitorul, Joseph Conrad radiografiază în parte poetic legăturile dintre nou și vechi, dintre vârsta pâmântului și vârsta iluziilor, compară chiar (tehnic) vitezele vaselor, stabilind meritele… iluzorii ale unor oameni ce uneori devin chiar „servitorii creațiilor noastre”. Aș putea afirma fără să greșesc că Joseph Conrad are și o doză de romantism ce se topește brusc în realitatea clipei oarecare, dar presară avant la lettre și o doză de postmodernitate ce presupune, nu des, sarcasm. Între fragment și întindere, între aici și îndepărtat-acolo, privirea scriitorului motivează însuși dorința de cunoaștere, și eventual de clasificare a experiențelor.

Se înțelege, Conrad nu e un (auto)voit-modern, cu atât mai puțin monden. Nici în viață, nici în literatură. „Oglinda mării” funcționează ca un intro în fața unei opere de sine stătătoare, demnă de a fi reconfigurată la adevărata ei valoare în spațiul românesc.

Despre o altă „enigmă” a adâncurilor

Istoria se scrie și – vrem, nu vrem – se rescrie! Mai ales în era informației digitale, asistăm aproape în fiecare zi la răstălmăciri dintre cele mai provocatoare, marele public fiind cel mai probabil pentru încă o dată amăgit, căci desfășurarea reală a evenimentelor rămâne, și atunci, și acum, cunoscută doar de o mână de oameni. De-a lungul secolelor, informația a constituit factorul declanșator și ordonator al marilor confruntări; a cunoaște la timpul potrivit devenea sinonim cu a cunoaște cu mult înaintea celorlalți. În prezent, războiul informațional presupune un cadru mai larg, specialiștii făcând distincție între războiul imagologic, psihologic, războiul electronic-web. Mai ales așa, informația în sine a ajuns să fie privită drept o adevărată armă imaterială care își dovedește supremația ajutând la impunerea propriei voințe. Cum altfel, deciziile se iau în continuare în cel mai mare secret, acțiunile operative ale inamicului amintind de „clasicul” blitzkrieg.

Războiul a cerut dintotdeauna și o minimă cunoaștere a adversarului, a condițiilor în care acesta trăiește și își definește, la rândul său, prioritățile. Într-o pereche absurdă, lupta se desfășura dual – pe de o parte încercând să păstrezi secretele intacte, pe de altă parte devoalându-le pe ale adversarului. Accesul la informații a devenit o armă cu două tăișuri. Posibilitățile de a cunoaște cresc exponențial cu numărul celor care pot cunoaște, mai ales în prezent, când canalele de-a lungul cărora sunt propagate datele pot fi accesate, uneori, chiar întâmplător. Se cunosc prea bine asemenea erori! Reiese că miza se mută pe posibilitățile de înțelegere corectă a informației, pe decodarea în timp util. Dezvoltarea posibilităților de comunicare la distanță a făcut posibilă elaborarea unor strategii de manipulare. Asemenea jocuri de reale și false pachete informative, de spionaj și contraspionaj au desfășurat în cel de-al doilea război mondial impresionanta poveste a mașinilor Enigma – printre primele mașinării „portabile”, care au revoluționat pentru câțiva ani buni întregul arsenal al comunicațiilor, în ambele tabere ale combatanților.

În cadrul acestui mic material, Enigma desemnează o mașinărie electromecanică criptografică, cu rotoare, utilizată pentru a genera serii de cifruri, pentru a coda și decoda (la celălalt capăt) mesaje. Cu siguranță, renumită în adevăratul sens al cuvântului a fost Wehrmacht Enigma, varianta germană; succesul acesteia era garantat – dacă mai era cazul – și statistic: până la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial fuseseră produse circa 40000 de unități, unele dintre ele aflându-se ca prin miracol în bună stare și astăzi, grație unor pasionați și organizații nonguvernamentale. Inițial, mașina „desenată” de Arthur Scherbius ar fi trebuit să deservească băncile, schimbului rapid de informații scurte, care necesită răspunsuri rapide. Încă de la început, în epocă se considera că posibilitățile de codare sunt practic infinite, existând câte o posibilitate pentru fiecare carte tipărită până la acea vreme. Primele mașini fuseseră construite cu 3 rotoare / roți, urmând ca ulterior, în cadrul naval – mai ales pentru submarine – acestea să fie updatate la patru; schimbările s-au efectuat rapid, „din mers”. Deși impresia generală e acum alta, cel puțin în primele luni, mesajele erau scurte. Câteva exemple de coduri: Hydra (pentru navele din zona Baltică, Marea Nordului), Thetis (pentru submarinele non-operaționale din aceeași zonă Baltică și Marea Nordului), Special Key 100 (un cod general pentru navele de „alimentare”), Tibet (pentru navele ce se refugiau în țări ce își păstraseră neutralitatea – mai ales la începutul războiului), Freya (pentru unitățile de recunoaștere care trimiteau informațiile către Berlin).

Încă de la început, deși indescifrabile, codurile Enigma erau supravegheate de aliați, mai ales dinspre Bletchey Park (Government Code și Cipher School), locație unde lucrau 24/24 aproximativ 12000 de civili. Totuși, atât pentru germani, cât și pentru aliați, inamicul suprem îl constituiau chiar întinderile de apă, care se dovedeau a fi mai degrabă dușmănoase. În toată această ecuație de dimensiuni impresionante,  rolul cel mai important îl juca sistemul de comunicații radio al germanilor. Întorcându-ne în timp, vedem cum, chiar dacă Germania pierduse în războiul precedent, înțelesese că trebuie să pluseze / multiplice posibilitățile de a comunica wireless. Până în 1941 puseseră la punct un sistem destul de zdravăn, având în mijloc cea mai mare stație radio, supranumită Goliath (urmând să fie preluată după război de către ruși), situată la Kalbe, undeva între Hanover și Berlin; nu trecem mai departe fără a aminti și de existența renumitului bunker Koralle de lângă Berlin, ce urma să fie folosit la toată capacitatea de însuși Donitz. Practic, o impresionantă sumă de informații ne parvine dinspre Arhiva Internațională a Submarinelor, cu sediul în Germania, mediată de inedita apariție editorială – „Enigma U-boars. Breaking the Code” de Jak P. Mallmann Showell (Ian Allan Publishing). Volumul este generos în informații, detaliind echilibrat diferite aspecte, oferind un bogat material ilustrativ. „Adevărata poveste” a submarinelor enigma este înfățișată așadar extrem de veridic, cu argumente a căror desfășurare presupune deopotrivă cunoștințe istorice, științifice, culturale, economice etc. Capitolele urmăresc pe larg bătălii navale și incidente militare; e interesat de statutul submarinelor, de realitățile militare din zona Europei de Nord dar și a Africii, de destinele U-110, U-559, U-505, U-49, U-175, U-744, U-1024 ș.a.m.d. Această re-„punere în scenă” se situează între exactitatea demonstrațiilor și discursul narativ (generat de varii pagini memorialistice).

„Literatura adâncurilor” este onorată se semnaleze această carte-monument, care reușește să expună exemplar și în parte cu valențe cinematografice una dintre cele mai importante pagini de spionaj și contraspionaj din cel de-al doilea Război Mondial.

Spații culturale nr. 77 (iulie/august 2021)

Dincolo de luciul apei

Ați auzit ceva despre Bleu Okavango? Presupun că da, întrucât undeva pe la mijlocului lui iunie, agențiile de presă erau sufocate de știrea conform căreia în Botswana a fost prezentat cel mai mare diamant din această regiune, aflându-se grație celor 20.46 carate într-un top 3 „al celor mai și mai și mai…”, urmând probabil ca în scurt timp să fie cea mai scumpă piesă tranzacționată. Diamantul extras din mina Orapa face parte din categoria fancy blue și a început deja – cum altfel? – să încingă imaginația celor câtorva bancheri pentru care adrenalina e strâns legată de asemenea oportunități de „afirmare”. Ineditul acestei „apariții” a fost parcă perfect acompaniat de o serie de alte descoperiri cu caracter științific – adevărate „fosile vii”, despre care se credea că nu mai pot exista decât în albumele de specialitate. Iată cum natura se dovedește mereu surprinzătoare, invitându-ne, pentru a câta oară, să înțelegem că existența rămâne pe mai departe  un spectacol, altfel spus că nicio carte nu a fost scrisă până la capăt!

Gândurile mi-au fugit către legendarul căpitan Nemo, el însuși un om al ineditului, un admirator al frumosului, cu o existență tainică ce ascunde drame mai mult sau mai puțin personale. Am avut cumva mereu impresia că eroul lui Jules Verne descinde direct din mit, probând știința de a înțelege matricele lumii, pattern-urile cele mai sofisticate, de a-i deveni el însuși arhitect – vă amintiți, probabil, scena în care Pierre Aronnax e uimit de perfecțiunea unei perle imense: „Împins de curiozitate, am întins mâna pentru a o atinge, pentru a o cântări. Dar căpitanul mă împiedică, făcu un semn negativ și, scoțând lama pumnalului, lăsă cele două valve să se închidă imediat. Am înțeles atunci care era intenția căpitanului Nemo. Lăsând acea perlă îngropată în mantaua scoicii, îi permitea să crească continuu. În fiecare an, secrețiile moluștei adăugau noi straturi concentrice. Doar căpitanul cunoștea grota în care se cocea acest admirabil fruct al naturii; doar el îl creștea, ca să spun așa, pentru a-l duce într-o zi în muzeul lui prețios”. Sigur, îți vine să întrebi suspicios: cât loc ocupă orgoliul în această ecuație? În tot cazul, se simte cum încă suntem în era victoriană, un interval al avântului și, implicit, al încrederii. Doar aici s-ar fi putut întrupa un caracter neo-renascentist, un om cu puterea (puteți citi „capacitatea”) de a redescoperi coeziunea contrariilor, în virtutea și cu dorința continuă a „pasului înainte”. Căpitanul Nemo și minunatul Nautilus par să traverseze istoria însăși, înregistrând de-a lungul timpului și alte „forme-în-acțiune” pentru aceleași arhetipuri. Imagini monstruoase ale mașinăriei au fost reținute încă din Antichitate (de Aristotel ori Pliniu), pentru ca după aceea să reapară în poveștile norvegiene ale episcopului Pontopiddan, printre relatările lui Paul Heggede ori rapoartele Harrington. De la acestea până la balena albă, krakenii uriași cu tentacule ce ar putea cuprinde o clădire de cinci sute de tone și chiar până la submarinul manevrat de Nemo (firește că exemplele ar putea continua aproape la nesfârșit), tocmai asemenea apariții de excepție au devenit motivații cât se poate de pertinente în marea aventură a cunoașterii.

Jules Verne face parte din linia scriitorilor cărora nu li se poate „imputa” aproape nimic: construind o galerie exemplară, cu personaje devenite simbol, echilibrând realitatea cu imaginația, motivându-și întotdeauna (cel puțin până la un punct!) ineditul situației, autorul nu uită deloc că misterul ar trebui să rămână piatra unghiulară a istorisirii. Nu am deloc sentimentul că mă aflu pe tărâm nisipos dacă îl socot în continuare pe Jules Verne un colos al literaturii, fără a-l trece artificial în compartimente secundare, precum cel al literaturii de aventură. Jules Verne face însă muncă de pionierat în multe privințe, iar ceea ce pare să fi scăpat până acum e cutezanța sa de a-l anunța, înaintea vremii, pe Umberto Eco: cea mai plină-de-sens postură a scriitorului conjugă o existență printre infinitele posibilități ale Textului. Aici, deocamdată e doar o „deschidere” la care voi reveni dacă Timpul mi-o va îngădui – în timp ce acolo, dincolo de luciul apei, exponatele istorisesc / refac chiar sensul lumii.

„20000 de leghe sub mări” ar trebui citită și cu dorința de a evalua relația dintre voia divină / hazard / voință. Ce înțeles e tainic adumbrit în „Mobilis in mobile”? Oricum, afirmația-promisiune a Căpitanului („veți intra de astăzi într-o nouă lume!”) constituie temei solid pentru a privi încă și încă o dată… dincolo de convențional!

***

HMS TERROR

Am putea spune că, încă de la apariție, genul horror s-a bucurat de o receptare pozitivă, aducându-l în prim planul topurilor literare, ulterior deschizând și pentru cinematografie numeroase posibilități de a experimenta. De bună seamă, nefiind interesată de riguros ori de o proprie definire în termeni preciși, literatura horror a exploatat una dintre emoțiile umane cele mai prezente: frica. Ar trebui să recunoaștem din start că, fie și indirect, tipul acesta de literatură vorbește despre chiar statutul omului în univers, reamintind de fiecare dată că suntem la voia hazardului ori a unui destin care, cel mai adesea, se poate dovedi potrivnic. Știm destul de puțin, înțelegem și mai puțin – unul dintre unghiurile posibile… Cert este că dintre toate, „tiparele horror” se confruntă cu un dinamism ieșit din comun, multiplicându-și formele de expresie artistică în progresie geometrică. Cumva peste noapte, luăm act de apariția unor texte hibride, care nu mai pot fi clasificate după criterii general acceptate; ele se aliniază nonsensului existențial, răspunzând în marginalii unui consumerism adesea fără discernământ, desfășurat cu toată viteza înainte. Nimic nou sub soare, însă exact într-un asemenea cadru, contururile încep a juca feste, clarobscurul înlocuiește proporțiile geometrizate armonios. Câțiva pași mai încolo se instaurează teroarea.

„HMS TERROR” e unul dintre cele mai bune romane scrise vreodată! Aducând laolaltă elemente din romanul de aventură, precum și din zona celui de călătorie, consumându-și secvențele narative sub semnul fantasticului și grotescului, „asezonat” din plin cu elemente horror, ficțiunea lui Dan Simmons echivalează cu o surpriză dintre cele mai reușite, posibil roman-emblemă pentru rubrica pe care am îndrăznit să-i dăm consistență. „Literatura adâncurilor” dialoghează cu interioarele cele mai profunde ale sufletelor celor încercați, cu aventurieri aflați în situații limită, nevoiți să aleagă răul cel mai mic, să reziste în fața unor acte (auto)distructive. Eroii ies doar din asemenea încleștări, duc povestea mai departe, grație acelui unic ideal înspre care se concentrează motivații adesea iraționale. Suntem prezenți în granițe unde argumentele sunt ultimative, deciziile se rostogolesc în defavoarea celor mulți; aici, principiile democratice pălesc, căci nu e timp de asumări ludice.

Romanul însumează câteva sute de pagini-bune fericit tensionate, în așa fel încât nu simți nevoia să „treci mai departe” ori  să sari peste pagini descriptive. Detaliul semnificativ e strecurat admirabil când și unde servește, paradoxal, economiei de mijloace. „HMS TERROR” e o întreită aventură: pleacă mai întâi de la dorința de a fi fost găsit legendarul Pasaj de Nord-Vest (cale maritimă din Groenlanda până în Alaska, legând Oceanul Atlantic de cel Pacific prin Oceanul Arctic), urmărește mai apoi marea aventură a formelor de civilizație în fața „instinctului”, pentru ca nu în ultimul rând să încerce a recupera amintirea unui homo religiosus / funcționalitatea mitului într-o existență sufocată de realitatea monotonă a cotidianului. În prezentarea navelor se strecoară câteva sugestii cu „caracter profetic” – e vremea deciziilor ce sfidează tiparele: „HMS Erebus s-a aflat mereu în frunte, așa cum o cerea dreptul ei de navă amiral, precum și responsabilitatea ce-i revenea în calitate de ambarcațiune mai grea, înzestrată cu un motor cu abur mai puternic – cu cinci cai putere mai mult decât motorul suratei sale, Terror, dar, ei, drăcia dracului! – arborele cel lung al elicei fusese deteriorat de ghețurile subacvatice; iar acum nu mai funcționa cum trebuie, de fapt, nu mai mergea nici înainte, nici înapoi. Prin urmare a fost nevoie ca Terror să preia conducerea”. Cumva pe nesimțite, tot ce putea fi cuprins cu rațiunea e lăsat în urmă. Pericolul devine iminent și se ivește dinspre tot ce-i înconjoară pe aventurieri: mai întâi vremea potrivnică și gheața, mai apoi apariția neclară a unei ființe între tărâmul celor vii – și a celor morți („Pur și simplu s-a ridicat. A fost ca atunci când se ridică brusc crestele de gheață. Doar că aia nu era nicio creastă – și nu era nici gheață – pur și simplu s-a ridicat și a înviat. O formă. O formă albă. Țiu minte că avea… gheare.” sau „-Terror. Teroarea, zice el și simte gust de fiere. / -Ei zic că nu-i un animal, continuă Fitzjames. Aproape toți oamenii cred că niciun animal nu poate fi atât de viclean, ci doar o creatură nemaivăzută… o creatură supranaturală… Și mai cred că în bezna aia dintre ghețuri se ascunde un demon.”), degerăturile și scorbutul ori oftalmia (inflamație a corneei provocată de acțiunea radiațiilor ultra-violete asupra ochilor neprotejați), nu în ultimul rând omul însuși care, atingând frica supremă, ajunge să se comporte animalic, căzând în bolgiile cele mai cumplite – ar trebui urmărit un caracter precum cel al lui Hickey care răstălmăcește parodic chiar sensurile Creației: „Și atunci Hickey a coborât în mijlocul lor, aidoma unui zeu, ca să le împartă pâinea și peștii. L-a împușcat pe Strickland ca să-l hrănească pe Seeley. L-a împușcat pe Dunn ca să-l hrănească pe Brown. L-a împușcat pe Gibson ca să-l hrănească pe Jerry. L-a împușcat pe Best ca să-l hrănească pe Smith. L-a împușcat pe Morfin ca să-l hrănească pe Orren… sau poate viceversa. Mintea lui Hickey nu se mai cobora până la nivelul unor asemenea chestiuni fără însemnătate”.

Dintre buni și răi, dintre cei răbdători și aprigi, dintre credincioși și lipsiți de orice speranță, vor fi câțiva care vor îndeplini misiunea lui Sir John Franklin – descoperirea Pasajului – și totuși aceasta nu va mai avea în economia romanului nicio însemnătate, nucleul redefinindu-se, compunând alte repere, fiind acum interesat de un cu totul alt sistem de credințe, specific oamenilor din Nord.

„HMS TERROR” a fost ecranizat și difuzat în varianta a zece episoade, de AMC, începând cu data de 26 martie 2018. Ulterior, după Canada și America, producția a fost difuzată și de BBC, fiind mai apoi preluată sub larga cupolă a Amazon Prime Video. Critica de specialitate l-a întâmpinat fără rezerve prea mari, transformându-l încă o dată pe Dan Simmons  într-un icon al genului horror-historical-fiction care ar merita reconsiderat și pe tărâmurile noastre.

SC 76

Ai noștri, până în Antarctica

Mi-aduc aminte că printre primele evenimente virtuale pe care am ținut să le urmăresc anul trecut a fost și cel prilejuit de lansarea unui volum cu totul special, menit indirect a celebra călătoria navei „Belgica”, dar și a savantului român Emil Racoviță, a cărui muncă susținută a echivalat poate chiar cu un moment de cotitură în eforturile de cercetare a Antarcticii. De fapt, să așezăm comentariile noastre în context potrivit: Cristian Lascu și Helmut Ignat sunt semnatarii acestei preumblări „Din Antarctica la Scărișoara” (Editura „Humanitas”, 2020); după mai bine de o sută de ani, o mică echipă românească se aventurează pe urmele lui Emil Racoviță, refăcându-i traseul, aducându-i omagiul cuvenit în fața cuceririlor sale. Cartea-album pe care o am în față, tipărită în condiții aproape ireal de frumoase, găzduiește în paginile ei călătoria-în-oglindă, așezând timpul și spațiul într-un dialog liric aproape paradoxal; deopotrivă, aventura începută la 15 august 1897, alături de expediția anului 2000 sunt expresiile-consecință ale aceleiași iubiri față de măreția întinderilor antarctice.

Cristian Lascu e cunoscut în calitatea sa de geolog prospector, cercetător la Institutul de Speologie „Emil Racoviță”. Printre alte premii internaționale, i-a fost oferit Premiul Academiei Române pentru lucrarea „Peșteri scufundate” (1987). A activat în jurnalismul de mediu, fiind preocupat de documentarul științific. Pentru mai mult de doisprezece ani a fost redactor-șef al revistei „National Geographic”, activând în prezent ca fotograf al domeniului subteran. Apoi, probând un talent și o știință a artei fotografice ce i-au fost apreciate în cadrul expozițiilor personale („Antarctica: dincolo de capătul lumii”, „Delta Dunării și mica deltă a Bucureștiului”, „Parcul Natural Văcărești”), Helmut Ignat este fotograf la „National Geographic” Romania și „Traveler”, pentru care a realizat materiale despre Antarctica, Thailanda, Veneția, Delta Dunării ș.a.m.d.; este autorul albumului „Cântecul lebedei mute”.  

Desigur, inventarierea tuturor meritelor pe care le-ar putea proba cei doi ar consuma spațiul fizic pe care îl avem la dispoziție, de aceea vom trece la consemnarea câtorva aspecte esențiale ce țin de osatura cărții.

La rigoare, compozițional, volumul nu e neapărat împărțit în mod clasic, pe capitole, chiar dacă putem enumera câteva puncte de interes în jurul cărora se naște generoasa poveste a unui crez: „Un aisberg din Munții Apuseni”, „La capătul Lumii”, „Dincolo de capătul lumii. Antarctica”, „Biolog, oceanograf, speolog, vizionar” – evident, cu referire la Emil Racoviță. Suntem atenționați de la început că „răsfoind filele acestui volum veți vedea imagini strălucitoare, cu zăpezi imaculate și ghețuri de cristal, alături de fotografii în care personajul principal este întunericul ce învăluie fantomele minerale ale lumii subterane. Orizontul antarctic nemărginit alternează cu cotloanele cioplite de ape în calcar”. Într-adevăr, între asemenea constante s-a împlinit destinul cercetătorului român, iar reportajul lui Cristian Lascu și Helmut Ignat e măsura multi-fațetată a atașamentului de temeiuri solide, o declarație de prețuire și o calibrare a eforturilor întreprinse de una dintre cele mai mari personalități ale secolului XIX.

Fotografiile oferă un adevărat regal, cumpănind simfonia unor culori cumva uitate într-o protoistorie care se cere a fi redescoperită; incursiunea în fascinanta Antarctică are – cum altfel?! – o corespondentă în plan lăuntric, acolo unde coridoarele ființei sunt invadate de o bucurie suprafirească, generând noi sensuri în fața miracolului vieții. La rândul său, cuvântul împlinește funcții persuasive. Mai în glumă, mai în serios, la finalul lecturii probabil îți vei cântări șansele de a vizita – o dată-n viață! – acest tărâm de un farmec „ingenuu”. Autorii nu uită nici reperele firești, astfel fiindu-ne prezentate informații la granița dintre istorie, geografie, sociologie etc. La final, un ghid echilibrat-subiectiv, pentru realități ce derapează (paradoxal) către fascinație.

Acum, de la bordul navei Plancius, ai noștri – în sfârșit, ai noștri! – ne poartă / dirijează într-o aventură a cunoașterii, împăcând poezia vieții și bucuria cercetării, aducând la un loc finalități discursive altădată divergente.

Sc 75 (martie/aprilie 2021)

Cât timp pânzele rămân întinse

Într-un număr anterior, țineam să vă conving de faptul că literatura lui John Slocum nu avea cum să nu întâlnească succesul, ba chiar să nască de-a lungul întregului glob vise dintre cele mai îndrăznețe; de altfel, am putea acum considera că autorul, în marea sa aventură, pare să fi străbătut talazurile și să evite în folosul său mirajul vieții, urmând mai degrabă o altă cale, către o lume cu adevărat pură. Nu știu cât de forțat ar putea să pară, însă de cele mai multe ori, această literatură pe care v-o propun – a adâncurilor și (în)depărtărilor marine – se va dovedi că ia forma unui discurs metatextual, interesat de varii forme de libertate. Ei bine, peste mii de kilometri, avea să se nască la Brăila, în 1910, Nicolae Bogza, cel care ne-a rămas în amintire drept Radu Tudoran, autorul al faimosului volum „Toate pânzele sus!” și care pare să-l fi apreciat în chip deosebit pe Slocum. Mult mai puțină lume este familiarizată cu celelalte reușite în proză ale celui în discuție – cu atât mai mult a rămas uitată activitatea sa de lingvist și traducător, cea din urmă postură fiind îmbrățișată în anii comunismului mai curând forțat, din considerente materiale. Sunt convins, numele lui Radu Tudoran ar merita să fie readus în prim planul literaturii noastre, întrucât arhitectura paginilor de proză, cât și rezolvările stilistice, deopotrivă generate de o știință de a pune la lucru imagini kinetice, întâlnesc cunoștințe care își dovedesc viabilitatea în lumea navigatorilor. Aș spune că este nu singurul, dar printre puținii scriitori din literatura de după 1900 care aduce în aceeași formulă realități din arii vag complementare. Probabil că interesul față de literatura de călătorie a fost generat și de faptul că tatăl său, Alexandru Bogza, a activat în marina comercială. Dacă în primii ani tânărul Nicolae mizase pe o activitate în armată, în 1938 va renunța la cariera militară și va debuta cu un reportaj în revista „Lumea românească” condusă de Zaharia Stancu. În paranteză, să luăm act de faptul că tot în această perioadă alege să semneze cu pseudonim, având dorința de a se distanța de fratele său, Geo Bogza. În timp ce propriul frate avea să „alunece” răspunzând presiunilor politice, Nicolae Bogza înțelege să înfiereze, fie și indirect, viziunile extreme (deopotrivă de dreapta și de stânga), poziție care avea să îi aducă destule neplăceri. Într-un interviu publicat după ’90, Radu Tudoran avea să puncteze plin de amărăciune faptul că „După 1947 am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decât dacă își mai aducea cineva aminte să-mi vâre o suliță în coaste.” 

Dar intenția prezentului material nu este de a contura un portret literar, cât mai degrabă de a semnala faptul că într-o conjunctură mai atentă cu propriile-i valori, un nume precum cel al lui Radu Tudoran nu ar fi stat pe rafturile din spate; cât despre „Toate pânzele sus!” – ce ar fi de spus? Având încă de la apariție un succes nebun, lumea „de dinainte” a fost totuși mult mai atentă la procesul receptării, intuind că aventurile Speranței ar putea întâlni alte modalități de exprimare. În fine, la aproape o săptămână de la fatidicul cutremur din martie, Studioul Cinematografic Român, sub egida TVR – sper să nu greșesc! – a propus premiera a douăsprezece episoade în regia lui Mircea Mureșan. Evident, publicul a fost prea puțin interesată să sesizeze la acel moment incompatibilitățile dintre roman și film, difuzarea peliculei fiind așteptată „ritualic”, mai ales pentru că oferea bucuria unei guri de oxigen. Visul personajului se așeza perfect peste dorința de libertate a sutelor de mii de români care intraseră în această ludică postură a călătorului neîngrădit, a celui care găsise formula de a submina autoritatea vigilentă a aparatului de opresiune și de a trece „dincolo de graniță”, într-un drum deloc ipotetic al prefigurărilor camaraderești. Peste ani, poate și mai evident, „Toate pânzele sus!” a devenit un fenomen… pentru cine avea ochi să îl perceapă! Un fenomen discutat și apreciat la justa valoare mai degrabă în segmente de nișă, precum cel al împătimiților de benzi desenate ori al internauților. Dacă Pompiliu Dumitrescu găsise o formulă grafică excelentă, peste ani, plecând de la realitățile romanului, Puiu Manu, maestru recunoscut al benzii desenate, propune în trei rânduri (anii 1958, 1972 – vorbim de 40000 de exemplare vândute și 2010 – o variantă complet nouă, mult îmbunătățită dar tipărită în tiraj… „confidențial”) o dezvoltare grafică mai amplă, acum trecută – cum altfel? – spre uitare.

De la prima lectură a romanului am avut credința că Anton Lupan este un alter ego bine croit după așteptările lui Radu Tudoran. Și unul și altul scrutează depărtările, sunt într-o așteptare ce nu mai ia sfârșit, așezând note disparate într-același cânt al speranței: „Dar, așa cum stătea aplecat peste parapet, privind cu ocheanul la țărmuri, căpitanul nu-i căuta numai pe băștinași, nu cerceta numai peisajul care i se părea ciudat de bine cunoscut, deși naviga prima oară pe aici; îl avea în minte de atâta timp. Descrierile citite treziseră în ochii lui nu doar închipuiri, ci imagini vii, ca și când le-ar fi văzut el, aievea, și nu de mulți ani, ci abia ieri. Și în acest peisaj cunoscut, el căuta, cu inima zvâcnind, un semn lăsat de prietenul său”. Anton Lupan știe despre ce vorbește pentru că Radu Tudoran însuși înțelesese limba apelor nemărginite.

Simt că mai trebuie spus ceva: proza lui Radu Tudoran este extrem de sinceră, este directă, pleacă din suflet. Oare cine mai știe astăzi că Nicolae Bogza încercase de timpuriu să construiască prin propriile forțe, într-un simplu garaj, o ambarcațiune ce ar fi fost menită să îl poarte „peste mări și țări”? Sau, altfel, câți cunoaștem ce deznodământ stupid a cunoscut goeleta din varianta ecranizată? Cu ce răspunsuri am putea veni? „Nu ne fu dat”?

Sulina, apoi peisaje maritime

Cred în continuare că Eugen Botez ar fi putut să constituie o provocare pentru literatura română. Din păcate, numele său nu mai este astăzi rostit decât în treacăt și poate paradoxal, printr-o aulă universitară. Desigur, în chip artificial, Jean Bart – cu al său „Jurnal de bord” – era plasat în fruntea listelor lecturilor suplimentare pentru elevii de gimnaziu. Totuși, câți dintre aceștia se vor fi angajat la parcurgerea cu stoicism a cărții și câți vor fi avut priceperea de a-l citi așa cum trebuie? Scriitorul născut la Botoșani, cu o biografie ce ea însăși ar putea fi subiect de roman, a echivalat cu o figură exotică în literatura noastră. Provocare a destinului în fața unui scriitor de certă factură realistă – pare să fi avut nenorocul unor grile de lectură în contra timpului său! În 1933, avea să-i apară la Editura „Adevărul” volumul „Europolis”. În doar șase ani romanul cunoaște trei ediții, însă aura-i avea imediat să pălească.

În calitatea de prefațator al unei ediții din 2010, Paul Cernat considera că „Europolis rămâne un foarte frumos roman de epocă despre efemeritate, iluzie și eșec, un roman în care mozaicul lumii levantine de la gurile Dunării servește drept fundal social și efigie identitară”. Pornind tocmai din acest punct, „Europolisul” lui Jean Bart prezintă mai mult interes decât multe alte romane ce au intrat „în canon”. Jean Bart ne propune până într-un punct povestea credibilă a unui quest în definirea propriei identități, o construcție care își asumă libertăți în parte admise. E parcă vocea ce în chip cu totul neașteptat se autoinstituie în semn al alterității. Chiar dacă nu este un roman scris exclusiv în manieră romantică, „Europolisul” admite câteva simetrii și antiteze, precum și un registru melodramatic presărat cu bijuterii lexicale. În aceste date ne este prezentat un colț al Europei, mai precis Sulina – oraș eminamente portuar, care naște, amenință să dispară și renaște în ritmul tranzacțiilor din port. Peisajul maritim e divers, cosmopolit, un alt chip al Turnului Babel: își are propriile lui legi pe care, uneori, nici membrii societății nu le pot pricepe. Din punct de vedere socio-politic e o bizarerie: „Pe vremea când Turcia nu putea și Rusia nu voia să întrețină gura Dunării deschisă navigației, după războiul din Crimeea, s-a alcătuit provizoriu o Comisie Europeană pentru lucrări tehnice, ca Marile Puteri să-și poată trimite vapoarele la Dunăre să încarce grâul românesc, de care aveau nevoie. Noi, ocupând Dobrogea, am intrat în stăpânirea gurilor Dunării, moștenind pe turci. Azi Comisia nu mai corespunde împrejurărilor, e o alcătuire arhaică, un anahronism, o excepție fără precedent, unică pe glob.”, din punct de vedere administrativ – o afacere pe teren nisipos: „Sulina – după numele capului unei hoarde de cazaci – este poarta Dunării. Pe aici iese grâul și intră aur. […] Orașul acesta, creat prin nevoile navigației – fără industrie, fără agricultură -, e condamnat să fie șters de pe harta țărei îndată ce o altă gură a fluviului va fi aleasă ca poartă principală a Dunării. Până atunci, vremelnica așezare omenească crește și scade după barometrul recoltei anuale”. Una peste alta, e spațiul unde individul își poate rosti crezul, chiar dacă totul pare bântuit de același vanitas vanitatum: „Toate neamurile de oameni, toate semințiile se întâlneau aici; drojdia lașă a Levantului dospea la un loc înfrățită cu trufașa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool. Grecii, limbuți și inflamabili, frecau zi și noapte între degetele lor nervoase cărțile de joc înnegrite și soioase. Turcii, lazii și curzii din Anatolia își sorbeau cafelele, tăcuți și gravi. Românii, cu țuicile dinainte, veșnic răzvrătiți, croiau planuri de luptă și greve. Armenii palizi, tatuați de praful de cărbune, ședeau muți în fața paharelor de ceai. Pescarii lipoveni turnau rachiul în farfurii și-i dădeau foc cu chibritul – dacă nu ardea cu pară îl respingeau cu indignare”. Toate aceste destine ce se întrepătrund, chipuri ce își fac apariția în scenă pentru a o părăsi de îndată sunt mecanismele romanești ale unui puzzle-frescă „miniatural”. Aici, în dreptul Sulinei, Orientul se întâlnește cu Occidentul. Luxul celui dintâi se îmbină ciudat într-o primă fază cu pragmatismul celuilalt, pentru ca mai apoi să sucombe în spațiul unei utopii denunțate prin artificii ironice.

Romanul are în chip evident un caracter cinematografic (producția lui Thomas Ciulei prezintă doar o legătură vagă) dar ar putea fi la fel de bine destinat reprezentării scenice. Desigur, lecturat doar la nivelul evenimențialului, „Europolisul” lui Jean Bart nu are un caracter polifonic. Galeria personajelor e destul de largă iar trăsăturile lor sunt punctate direct, de autor. Destinele iau întorsături ciudate: Penelopa Marulis, descendenta unei familii strălucite ajunge să se sinucidă, Angelo Deliu – tipul amorezului / junelui prim își consumă viața fără nicio motivație reală, Nicola Marulis, americanul așteptat să investească, se dovedește un infractor de rând, fără a fi putut schimba datele identitare ale unui oraș, după cum cu toții s-ar fi așteptat. Evantia, fiica acestuia, mulatră și implicit o apariție insolită, se îndrăgostește de tânărul ofițer Neagu – posibil alter-ego al autorului. Ceilalți completează această societate surprinsă în cadrele unui „excelent roman regional” (Șerban Cioculescu). Eșecurile personajelor nu sunt însemnele unei neputințe auctoriale ori ale unor scheme melodramatice depășite. Câteva note în parte misogine vorbesc despre mentalitățile timpului: „Ca și cameleonul, femeia își schimbă culoarea sufletească după bărbatul de care s-a lipit ca iedera de arbore. N-ai observat că nevasta unui pictor vorbește ca un critic de artă despre tablouri, deși nu avea la început nicio idee de pictură? Femeia care iubește un marinar vorbește cu pasiune, ca orice lup-de-mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni și naufragii. Și pe aceeași femeie, dacă trece în brațele unui călăreț, o vei auzi discutând cu toată competența despre cai, iepe și harmăsari, de herghelii, curse și hipodrom. Femeia nu-i decât un reflex al bărbatului. Ea se adaptează mai ușor la mediu tocmai pentru că nu are individualitate”. Dincolo de toate, consider că absurdul și grotescul sunt la voia autorului care are știința de a deschide la nesfârșit posibilitățile / palierele de interpretare. „Europolis” e o carte de actualitate ce nu-și va fi consumat însă toate surprizele și care îndeamnă la (re)lectură.

SC 74 (ian/febr 2021)

Eficiență și joc, câteva accente

Știam cu mult timp înainte că, în cadrul acestei rubrici, voi scrie și altfel despre mare, despre ocean, despre asemenea întinderi care ne îngăduie visul, chiar cu toate fețele lui deformate. Acum, „literatura adâncurilor” își permite o altă axă, alte volute, devine interesată de curgerea Tamisei și echivalează mai degrabă cu un background verosimil dar jucăuș, în raport cu omul care se chinuie să se înțeleagă cu ajutorul jocului, umorului, sarcasmului. Tot tresăltând la breaking news-urile ce s-au perindat de-a lungul perioadei post-electorale, mi-am zis „gata cu eroii”, cu planurile suprafirești: să ne aducem aminte de umorul britanic, de personaje ce se leagă poate paradoxal, de Kafka dar și de teatrul absurdului. Nu sunt singurul – sunt convins! – care a privit cu ochii larg deschiși săgețile (înmuiate în venin) lui Jerome K. Jerome, cunoscut publicului nostru din „Trei într-o barcă”.

Odată tradusă, cartea s-a bucurat aproape instant de apreciere, lecturată de cele mai multe ori cu îngăduința omului care vrea să evadeze dintr-un cotidian ce îl sufocă, drept pentru care, ceea ce acesta va întâlni devine o bufonerie inteligent prezentată, teatrul unor păpuși articulate în așa fel încât să îngăduie mai multe registre. E aventura unor oameni spre tărâmurile grotescului, o mărturie post factum a unor decizii pripite și fără valoare. Discursul lui Jerome K. Jerome nu este nici pe departe gratuit, nici nu e interesat de a stârni exclusiv umorul involuntar, chiar dacă romanul (nu știu cât de corect acoperă această realitate din punct de vedere al criticii literare) presupune la suprafață mai degrabă înlănțuirea unor momente ce nu se îndepărtează de sfera obișnuitului – îmi vin brusc în minte crochiurile din artele plastice, capabile de a surprinde din câteva trăsături posturi aparte, disponibilități și abilități, stări și medieri.

În ciuda edificiilor somptuoase care flanchează cursul Tamisei, prilej pentru autor de a oferi câteva amănunte cu iz istoric, aș risca să afirm că ea se alătură Ozanei – dar putem face și alte trimiteri în și în afara literaturii noastre, ceea ce conferă discursului încă o dată valabilitate general-umană. Cum altfel, cursul apei presupune schimbare, transformare, devenire – nu și aici! În spatele întâmplărilor relatate cu o oarecare vioiciune, se simte amărăciunea ce își va fi avut un punct de plecare în chiar biografia autorului care, încă de mic, a fost nevoit să își accepte condiția socială, dar și mofturile unui destin potrivnic, ce l-a așezat în postura de a-și fi pierdut tatăl de timpuriu. Poate mă grăbesc, totuși, aș spune că doar un scriitor care vine în linia lui Shakespeare, Pope, Swift etc. ar fi fost în stare să construiască un discurs despre prietenie, viață, aducând în același loc sentimente și registre cu greutate mediabile altfel.

Am redeschis paginile cărții cu mirarea de a-i vedea acolo, la lucru, pe Stan și Bran dar și „fantoșa” lui Kafka, pe Svejk (da, chiar dragul de Svejk!), cât și – stupoare! – pe tinerii romantici ai prozei de început de secol XIX. Deloc glumind, aș spune că volumul se autopropune drept imn închinat ideii de prietenie, în timp ce, pe de altă parte, se înalță sub forma unui reproș adus conservatorismului rigid, mumificat, care așază legea prost croită și principiile înaintea persoanei in vivo. Și grație intertextului, romanul acesta, doar aparent scris în doi peri, presupune legături cât se poate de viabile cu rubrica noastră, „Literatura adâncurilor”. Când toate trec atât de repede, când știrea nu mai e mediată și calibrată de factori firești, când trecutul se naște din interesele viitorului, atunci parcă se estompează și diferențele între Tamisa și Dunăre, între adânc și suprafață, între pământ ori apă. Poate, din nefericire, chiar între adevăr și grotesc. Deși e un îndemn utopic, mi-aș dori să am curajul de a vă invita să urcați întotdeauna aceeași trei în barcă, pentru că, mai ales în felul acesta veți face frumosul să dăinuie iar încrederea să nu dispară! Chiar și atunci când direcția e voit împotriva curentului!  

SC 73 (nov/dec 2020)

Slocum, un erou aproape necunoscut

Dacă ești un fan al genului, nu ai cum să nu scrii despre el. Sigur, la rigoare, nici nu ai avea motive pentru a-i întoarce spatele, chiar dacă, se poate lesne constata că nu a pătruns pe de-a-ntregul, în spațiul literar românesc, așa cum poate ar fi fost de așteptat. Mai mult, aproape răuvoitor, cineva îl aducea destul de forțat în zona literaturii destinate exclusiv copiilor… uitând că un asemenea univers e predispus mai degrabă descoperirilor și chiar redescoperirilor pasionale. Apoi, o asemenea formulă ar putea echivala în bună măsură cu un soi de avertisment în fața oricărei maniere lipsită de autenticitate, altfel spus ea vine în contra frazelor lungi, pline de volute și prețiozități artificiale atât de des întâlnite printre micile secvențe-kitsch ale „cinematicului” contemporan. În lumea glamour a lui aici-și-acum, cuvântul care „lucrează” pur și simplu e așezat în rândurile din spate. Joshua Slocum e în același timp scriitor și actant, personaj intrat în legendă, pentru care elementele biografice încep să se confunde cu reperele imaginate ale operei sale. La Editura „Art”, în colecția Sapiens, a apărut „Navigând singur în jurul lumii”, volum care aduce laolaltă, în traducerea lui Alfred Neagu, două texte emblemă, ambele arhitecturi retrasând călătoriile celebrelor nave Spray și Liberdade. Am ținut în mod special să rețin numele traducătorului întrucât, prin notele care acompaniază textul, deopotrivă prin ușurința cu care plasează termeni tehnici în siajul unei ficțiuni maritime, ne ia drept martorii unui univers tulburător, în cadrul căruia se pare că menirea omului este aceea de a se ridica mai presus decât destinul ce i-a fost hărăzit. Așadar, de reținut: o traducere „de clasă”, care nu se pierde în detalii, care nu reformulează acolo unde nu e cazul, deși îngăduie limbii-țintă să etaleze câte ceva din suplețea registrelor stilistice.

Să revenim însă la Slocum! Este unanim recunoscut faptul că figurează ca primul om care a reușit să facă înconjurul lumii utilizând o navă de mici dimensiuni, echivalentă cu un yacht mai generos. De altfel, din dorința de rigoare și claritate, prima pagină a cărții ne propune o schiță a multi-galonatului Spray,  inventariindu-i totodată părțile constitutive: cabestanul, focul, catargul mare, mărul, funga picului, picul, vela mare, balansina randei, catargul bate-pupa, vela bate-pupa, ghiulul bate-pupa. Joshua Slocum urma să plece într-o călătorie cu totul excepțională, ce avea să-i poarte numele în toate zările. Născut în 1844 în Noua Scoție, Joshua Slocum s-a simțit atras de mirajul călătoriilor pe mare încă din copilărie, mai ales că, undeva în jurul vârstei de 8 ani, întreaga familie se mută la o fermă în apropierea Golfului Fundy. Sigur, ar trebui să prezinte interes și faptul că bunica dinspre mamă a avut în grijă un far, în timp ce tatăl său, adeptul unei discipline extrem de riguroase, muncea zi după zi din greu, asigurând pescarilor din zonă încălțările necesare. Așadar, încă de mic, Joshua Slocum „intrase” în lumea maritimă, și în sensul în care cel mai probabil până la vârsta adolescenței evadase imaginar de câteva ori în lungul mărilor și al oceanelor. De altfel, se desparte de timpuriu de propria sa familie, la paisprezece ani înrolându-se deja în „lupta cu apele”. Chiar dacă la început nu a fost o „alegere inspirată”, totuși, odată cu trecerea anilor, biografia sa circumscrie servicii, funcții și demnități dintre cele mai variate (urcând treaptă cu treaptă), toate însă având în background dragostea pentru navigație. Ar mai fi de menționat faptul că încă din primii ani tânărul Slocum s-ar fi putut lăuda cu un „palmares” deosebit, străbătând drumuri spre locuri diferite ale globului, precum Capul Horn, Jakarta, Indiile Olandeze, Insulele Maluku, Manila, Honk Kong, Singapore, San Francisco etc. Mai mult, ulterior, în calitate de antreprenor și comandant, s-a urcat la bordul navelor cu întreaga familie, împlinind acolo, în mijlocul apelor, toate rosturile cuvenite.

Marea aventură îl va găsi totuși singur, alături de Spray, nava care, desigur personificată, îi este cel mai fidel prieten. Așa cum era de așteptat, discursul își câștigă veridicitatea din întrebuințarea persoanei întâi, autorul conferind întregului volum o subiectivitate sporită, în cadrul căreia își asumă biografia unui yankeu naturalizat. Cu oarece ironie, luăm aminte la faptul că „Și după mamă, și după tată mă trag din familii de marinari. Iar dacă s-ar găsi vreun Slocum care să nu bată mările, chiar și acela cioplește măcar niște machete de nave și visează călătorii”. Gândul de a traversa Pământul apare aproape de nicăieri, undeva într-o seară de iarnă a anului 1892. De aici și până la momentul plecării propriu-zise nu se consumă multe pagini, chiar dacă ni se dezvăluie ce se află dincolo de cortină – mai precis, suntem invitați să luăm parte la „nașterea” ambarcațiunii. Fără focuri de artificii ori rafale de tunuri, Slocum părăsește pământul pentru a da formă propriului vis. „Fiecare dintre noi am văzut micile curcubeie ce se formează în jurul provei, dar, în ziua aceea, prova lui Spray avea un halou cum nu mai văzusem niciodată. Așa am citit eu semnele mării” – chiar dacă probabil trimiterea e deplasată, personal am revăzut în fragmentul citat o dispunere în proză a „îngerului” lui Joseph William Turner. Sigur, de veți binevoi să vă apropiați de aventura (inclusiv textuală) lui Joshua Slocum, veți descoperi în țesătura evenimentelor cumplite furtuni, întâlniri cu pirații mauri dar și fuegieni, naufragii, teritorii și rituri inedite, peste toate ridicându-se o supra-temă, clar distinctă: aceea a cunoașterii, organizând cu pricepere, în serii diferite, fie aspecte inter- multi-culturale, fie sondarea propriei identități, conștiințe, în raport cu mirarea care se iscă odată cu perceperea adevăratelor frumuseți ale lumii. Înțelegem că doar în fața propriului sine omul poate să recupereze sensurile pierdute în faldurile istoriei.

Joshua Slocum, în marea sa aventură, străbate talazurile și evită mirajul vieții, urmând calea către o lume cu adevărat pură. Crizele generate de propria-i singurătate devin în cheie întoarsă o predefinire a Celuilalt, o viziune timpurie a izbânzii. Sir Edwin Arnold avea să exclame în 1899 (anul apariției volumului): „Nu voi ezita să o consider o carte cu adevărat extraordinară”. Păstrând proporțiile, aș spune la rândul meu că poate fi o lecție de simplitate și chiar „eficiență” literară! Sper într-o receptare  mult mai dinamică a lui Joshua Slocum și, în general, a literaturii consacrată „adâncurilor”.

***

Pirați și corsari

Îmi aduc aminte și acum cum stăteau în bibliotecă, cumva într-o așteptare firească, știind după rigorile tainice ale unor calcule din alte orizonturi că aveam nu doar să le răsfoiesc peste puțin timp, ci chiar să mă aplec cu meticulozitate asupra lor, că voi căuta avid legături și implicit voi petrece nopți întregi visând la cele mai îndepărtate locuri, îndreptându-mă așadar spre acestea imaginar, cu forțele celui care avea să părăsească copilăria pentru prefigurarea unei adolescențe pe care, cel mai probabil, în lunile acelea mi-o doream aventuroasă, plină de neprevăzut. Aveam totuși să rămân preponderent în lumea cuvântului scris, în timp ce cărți precum „Enigmele Terrei” (întrucât la cele două volume apărute în 1982 făceam referire) ori „tainele din viitor” ale lui Daniken însemnau prima alegere, experiență prin care cel mai probabil au trecut majoritatea pe când vor fi avut 12-13 ani. Dar să mă întorc puțin la numele lui Horia C. Matei – aș spune cumva pe nedrept trecut în plan secund într-o contemporaneitate ce nu mai are instrumentele de selecție a informației trebuincioase și care, implicit, pare să își fi pierdut apetența pentru edificiile „consistente”. De formație istoric, a îmbrățișat în cele mai multe rânduri o formulă enciclopedică în prezentarea informațiilor, contribuind nu o dată la o serie de enciclopedii germane care au fixat standarde înalte pentru cultura universală, devenind ele însele repere solide pentru tinerii cercetători. Dar una peste alta, cel mai probabil Horia Matei a rămas în conștiințele cititorilor de aici odată cu galonatele volume „O istorie a Romei Antice”, „Civilizația lumii antice”, „Enciclopedia Antichității”, „Statele lumii. Enciclopedie de istorie”.  

Nu am știut până acum ceva timp de existența unei cărți cu totul aparte, apărute în 1974, la Editura „Albatros” – e vorba de „Pirați și corsari”, volum într-o prezentare grafică semnată de Gh. Marinescu și cu hărți tocmite de Gh. Chiriac. Deși mulți au așezat-o în raftul literaturii dedicate copiilor (acolo unde eu însumi am întâlnit volumul), materialul cărții echivalează cu o sumă bine tocmită și echilibrată a informației interdisciplinare, autorul aducând în același loc aspecte ce interesează istoria, filosofia, literatura, antropologia, geografia, artele vizuale etc. O carte de felul acesta presupune fără doar și poate o investiție de timp și de efort intelectual cu totul impresionante, neuitând că aspectele culturale prezentate urmăresc trasee precise și argumentate, construind un spectacol de proporții al ideilor.

Cuprinsul volumului însumează șase etape distincte, dintre care (poate e o alegere prea subiectivă!) primele trei sunt cu adevărat exhaustive: „Lumea antică: de la legendă la istoric”, „Pe mările cețoase de la miază-noapte”, „Urmașii vikingilor: pirații baltici și hanseatici”, „Sarazinii: un mileniu de piraterie”, „Pirații Maiestății Sale”, „Insula broaștei țestoase”. Sigur, nu mi-am propus altceva decât să așez câteva accente. Prima figură care apare este aceea a lui Dionisos, el însuși capturat de tâlharii mării. De altfel, toată această întâmplare a răpirii zeului este „cântată” de Lisicrate și chiar dacă nu ne parvin rândurile propriu-zise, scena răpirii este reprezentată pe un monument pe care atenienii l-au ridicat în vechime în cinstea poetului. Reiese că pirateria e cunoscută din vremurile cele mai vechi, cumva imemoriale, coboară din mit – între legendă și „sâmbure de realitate” se află și expediția argonauților care, după cum se știe, a presupus furtul lânii de aur din S-E Mării Negre – așadar, prin extensie, tot un act de piraterie… astfel, Argo ar putea fi considerată prima navă-pirat, în timp ce Iason, primul căpitan. Poate ar fi cazul să ne amintim că sensul pe care îl acoperă cuvântul „peirates” (greaca veche) este și acela de aventurier! De neocolit sunt și textele homerice, formula de epopee dovedindu-se a fi destul de generoasă în a aminti de existența piraților și chiar de a fixa primele „etichete”. Așadar, primele texte istorice despre piraterie aparțin lui Herodot și Tucidide. Ne aducem aminte de Minos, regele Cretei, se pare primul care a construit o flotă (de stat) ale cărei rațiuni erau interesate de combaterea navelor piraterești. Și iată cum, ușor-ușor, suntem introduși în această lume fascinantă, practic o galerie întreagă formată din chipuri expresive, care, nu o dată, venind dinspre periferie, ajung să stăpânească teritorii importante și să anuleze supremația autorităților. La fiecare asemenea apariție, autorul are răgazul de a fixa câteva repere fizice, pentru ca mai apoi să ne înfățișeze suita faptelor… reprobabile, implicit oferind mărturia curajului și a devotamentului față de ideea de libertate. Asemenea exemple sunt numeroase, plecând eventual de la Policrate, care, ajuns tiran în Samos undeva spre 530 î.Hr., pornește împotriva foștilor tovarăși, cu dorința de a elimina orice martori neplăcuți ai trecutului său plin de greșeală. Un capitol de sine stătător cu aspecte absolut inedite este cel dedicat spațiului dintre țărmurile Mării Negre și cele ale Iliriei. Urmează în volum din ce în ce mai numeroase puncte de tangență între „realitățile pirateriei” și literatură (a se vedea romanul lui Heliodor „Aethiopika”).

Continuând, urcăm cronologic până spre aparițiile de la miază-noapte ale normanzilor, care au terorizat ani buni malurile Britanniei. Sunt interesante nuanțele introduse, autorul comentându-le concepția aparte, oarecum fatalistă (nu în sensul fatalismului oriental). Altfel, înțelegem că „am fi nedrepți socotindu-i pe vikingi pirați în cel mai strict sens al termenului – așadar, tâlhari și ucigași. Mai întâi, fiindcă însăși epoca respectivă era străbătută de un suflu al violenței și crimei… […] Apoi, după cum am arătat, vikingii nu aveau conștiința faptului că jefuind și ucigând comit acțiuni reprobabile; dimpotrivă, erau acte conforme cu concepțiile lor asupra moralei, erau fapte plăcute lui Odin cu care se puteau mândri”. Oameni aparte, ținuturi de excepție – precum Usedom, „Veneția Nordului”. Urmăm firul și ajungem până la vikingul Hasting (cel care a terorizat de-a lungul a patru decenii coastele Angliei, Franței, Spaniei, Italiei). Nu mai prejos sunt Ragnar, Olaf Trygvesson, Harald Harfaager, subiecte perfecte pentru literatura de aventuri și cinematografie – de neratat seriile „Vikingilor”! Rămân în discuție faptele, în istorie perpetuându-se dilema apariției nordicilor pe țărmurile Americii – așadar mai înainte cu aproape cinci veacuri de Columb. Toate acestea trebuiau cântate în vechile saga, cântece nordice – printre primele povestiri cu pirați. Urmează un nou areal, o nouă perioadă, mai precis cei care aveau să fie recunoscuți drept urmașii vikingilor, i-am numit pe pirații baltici și hanseatici. Sunt explicați termenii (hansa, vitalienii, corsarii), așezați în context. Revin figuri situate între grotesc și absurd, precum aceea a piratului devenit Papă (Baldo Cossa). Tot din această categorie a ineditului, în volum, sunt tocmite biografii nu tocmai sumare ale femeilor-pirat: Elissa din Tir, Jeanne de Belleville, Anne Bonny, Mary Read. Dar cui nu îi este deloc familiar subiectul, va fi brusc interesat (cel mai probabil) de anii de aur ai pirateriei, de sarazini, de pirații Maiestății Sale (ne referim evident la perioada elisabetană și la supremația lui Francis Drake), de corsarii francezi.

Cu un subiect apropiat de reconfigurări romantice, cartea lui Horia C. Matei e mai degrabă un eseu cultural, configurat în granițele obiectivității – e genul de carte care, odată retipărită, vom constata că „nu are moarte” și că ar putea să bucure pe mai departe deopotrivă adolescenți și adulți.

SC 72 (sept/oct 2020)

Bătrânul și marea. Accente

Cum să mai scrii despre Hemingway astăzi? Mai bine zis, de ce ai mai scrie? Să se fi tot scris mii de pagini, sub forma unor lucrări de critică literară, teze de tot felul, studii doctorale și post-doctorale. Hemingway e intrat în legendă „bine de tot”, școlile americane de literatură (și nu numai!) fiind interesate de a-l reciti continuu din varii și ample perspective. Însă aici, ca orice „bun” așezat în raft la loc de cinste, tare mi-e teamă că există „șansa” de a-l uita. Eu însumi am căzut într-o asemenea greșeală, chiar dacă, undeva prin copilărie, am fost cu adevărat marcat de ecranizarea care s-a făcut după „Bătrânul și marea”. Pe scriitor aveam să îl reîntâlnesc ulterior, în facultate: acolo i-am descoperit romanele mari și i-am înțeles mai potrivit influența pe care a avut-o asupra unei literaturi interesate de – ceea ce americanul numește – quest for freedom.

„Scriitorul adevărat este un om singur. Și, pe măsură ce crește în ochii celorlalți, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absența ei”. Sincer, datorită unui asemenea crez și unei asemenea raportări – deopotrivă la viață și literatură – am simțit că trebuie să scriu despre capodopera „Bătrânul și marea”, practic lucrarea ce l-a impus pe Hemingway pentru premiul Pulitzer în 1953. „Literatura adâncurilor” nu avea cum să nu se oprească asupra acestui roman cu totul special, ce desfășoară povestea asumării unui eșec. Personajul principal, bătrânul, este desigur comparabil cu actanții tragediilor antice. Măreția sa vine și dintr-o economie de mijloace bine drămuită,  autorul așezând omul (aparent) simplu în fața unui destin vitreg. Pentru mijloc de secol douăzeci, interesantă este și capacitatea eroului de a-și asuma o vină tragică: să ne aducem aminte, bătrânul este convins că nu mai are parte de noroc din momentul în care „trece” dincolo de ceea ce i-ar fi fost permis („Ți-ai nenorocit norocul atunci când ai ieșit prea mult în larg”). În lungul apelor există însă locuri și locuri, altfel spus limite preexistente: „Văzu în apă fosforescența algelor golfului în timp ce trecea vâslind peste acea parte din ocean pe care pescarii o numeau marele puț, pentru că acolo începea brusc un abis de o mie patru sute de metri, unde, din pricina vârtejului făcut de curentul ce se izbea de pereții abrupți de pe fundul oceanului, se strângeau toate soiurile de pești”. Dar bătrânul întruchipează într-o altă manieră și parte a mitului lui Sisif, eforturile sale amintind de absurdul existenței. Nu îmi place totuși să rămân cantonat aici; pentru mine, Santiago e nod al existențelor, e cel ce reușește în fața marelui examen al vieții. Călătoria pe care o întreprinde se desfășoară în largul apei, deopotrivă în adâncurile sufletului, acolo unde practic se redescoperă, cât timp călătoria dă sens meditației. Ne aducem aminte, aventura în întregul ei ar putea fi decodată dinspre modele culturale diferite, deoarece „Bătrânul și marea” alimentează intertextul, e parte reconfiguratoare a acestuia. Într-o existență în cadrul căreia „toată lumea omoară pe toată lumea”, se simte nevoia de ordine, de instaurare a rațiunii. Iar aici Hemingway este pentru încă o dată magistral, întrucât Santiago însuși devine reper (inclusiv comportamental); dar bătrânul nu e un personaj contrafăcut, ci e chiar omul care se zbate între necredință / tăgadă („«Doar că nu mai am noroc. Dar cine știe? Poate că azi. Nicio zi nu seamănă cu cealaltă. E mai bine să fii norocos. Numai că eu vreau mai degrabă să le pun cum trebuie.»”) și nevoia experierii singurei certitudini cu adevărat importante: „… ca să prind peștele ăsta, o să zic de zece ori Tatăl nostru și de zece ori Bucură-te, Marie și mă leg că dacă o să-l prind, o să merg în pelerinaj la Sfânta Fecioară din Cobre. Făgăduiesc s-o fac.”

Așa cum s-a arătat de cele mai multe ori, lupta cu peștele rescrie bătălia omului cu tumultul vieții, luptă ce pornește de la o încordare surdă (momentul în care bătrânul strânge cu mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uriașul venit din adâncuri), presupune înfruntarea directă (uciderea marlinului sau lupta cu rechinii), dar și rare momente de destindere – semne ale bucuriilor mărunte, cotidiene. Dacă impulsul îl constituie câștigarea traiului de zi cu zi, Lupta ajunge să semnifice, dincolo de satisfacerea necesitaților materiale, dorința omului de a-și afirma propria valoare, în raport cu o ființare până atunci prea puțin asumată/ înțeleasă. Bucuria triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă și suferință: „Era prea frumos ca să dăinuie” – este gândul bătrânului la atacul rechinilor. Din păcate, există și astăzi un număr însemnat de cititori care orientează greșit înțelegerea textului: peste toate, Santiago nu luptă împotriva forțelor naturii; de altfel, dacă este să așezăm față în față sărăcia colibei sale și bogățiile întinderilor marine, vom ști care e singura sursă a luminii din ochii eroului: „În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, așa cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca și cum ar fi adresate unei femei”. Reiese fără doar și poate că apele dialoghează cu meandrele sufletului, dar și ale unei conștiințe înalte. Acesta este și motivul pentru care am „știut” că trebuie să mai așez câteva accente pe o bijuterie a literaturii universale. Suma lor conturează un mod de a exista pe o cale princiară, în timp ce deschiderile textului converg către un crez pe care bătrânul și l-ar fi dorit mărturisit unui fiu spiritual – iată, reapare în forma unui laitmotiv: „Aș fi vrut să fie și puștiul cu mine. Să mă ajute și să vadă și el”, „Dacă puștiul ar fi fost aici, ar fi putut să îmi maseze brațul și să mi-l descleșteze de la cot în jos”, „Dacă puștiul ar fi aici, ar uda mosoarele cu sfoară. […] Da, dacă puștiul ar fi aici”. O carte la care merită să revenim mereu, ce aduce într-același loc aspecte esențiale precum lupta, onoarea, mândria, prejudecata ș.a.m.d. Iar la sfârșit, toate devin atât de simple și profunde, mai ales în clipa când înțelegi ce presupune de fapt înfrângerea!

SC 71 (iulie/august 2020)

En attendant Cousteau

Nu știu nici acum dacă mi-aș fi dorit realmente să trăiesc într-un oraș apropiat de Marea Neagră – probabil e unul dintre gândurile ce nu îmi va da pace niciodată, până la sfârșit. Aproape ritualic, an de an, mi-am petrecut vacanța neezitând, la mare. M-am îndreptat către litoralul nostru, ca o declarație de dragoste ce trebuie afirmată încă și încă o dată. Cumva paradoxal, sunt mai degragă un introspectiv, dar poate tocmai de aceasta m-am și atașat, sub forma unui gest de disperare, de bucuria întâlnirii cu valurile, cu soarele, cu acea frenezie a oamenilor liberi care, aflați în vacanță, uită preț de câteva zile bune, greutățile cotidiene. Altfel spus, de acolo preluam și încă mai preiau o energie numai bună pentru a mărșălui de-a lungul altor douăsprezece luni, având mereu în fața ochilor grandiosul spectacol al naturii. Treptat, am realizat că mă preocupă nu doar Marea Neagră, ci mai degrabă caut să surprind realități marine de aici și de oriunde, Marea și Oceanul acaparându-mi din ce în ce mai mult existența sub semnele tainelor lor.

Sfântul Augustin era convins că „oamenii merg în locuri străine pentru a se minuna de înălțimea munților, valurile uriașe ale mărilor, lungul parcurs al râurilor, nemărginita întindere a oceanelor, mișcarea circulară a stelelor, dar trec pe lângă ei înșiși fără să se minuneze deloc”. La rândul meu, am luat act de justețea acestor cuvinte! În drumul pe care omul îl parcurge spre propriile interiorități, spre redescoperirea acelui Chip dintâi, nefiind în stare să întrevadă (încă) luminile persoanei, el are nevoie de asemenea repere; ieșirea din labirint nu poate fi posibilă decât în sensul acestei definiri prin frumusețile pe care Dumnezeu ni le-a lăsat. În strigarea sa, Psalmistul mărturisea: „Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile”. Mărturisesc, se pare, un asemenea atașament.

Marea și Oceanul au însemnat prilej de meditație, s-au autoinstituit în locuri ce au semnalat mai abitir decât altele „corola de minuni”. Îmi mai aduc aminte că din postura studentului la Facultatea de Litere, secția Română – Engleză, m-am bucurat de o întreagă literatură a descoperirilor și naufragiilor, a oamenilor de știință aflați nu o dată în umbra piraților, a încercărilor tari, a întâlnirilor providențiale, a miturilor topite în mentalități la modă. Toate acestea și altele ce vor fi completat un imaginar cât se poate de ofertant mă impulsionează acum spre un nou capitol al comentariilor mele, mai mult sau mai puțin critice. „Literatura adâncurilor” e un dublu peste care așez lumina înțelegerii cititorului, e o invitație în larg, către un orizont care va părea odată cu fiecare carte ori idee din ce în ce mai îndepărtat. Voi încerca implicit să retrasez înțelesurile unei „fișe de lectură”; prin urmare, comentariile mele nu vor fi interesate de întregul cărții ori de fragmentul aflat sub lupă, ci de diferențele specifice, de idei-ancoră, uneori poate chiar de portrete (cum e și materialul de față!) care să restabilească legături cu intertextul în/ către contemporaneitate.    Într-un final, „literatura adâncurilor” nu se vrea doar o instalație, ci va trece de la statutul de panoptic către un organism viu, poate chiar autonom, consemnând registre polifonice, întrupând o existență culturală sub forma unui „palimpsest” mereu în curs de redefinire, în parțial acord cu așteptările individului.  

În general, sunetul apei nu poate fi confundat. Cu atât mai mult sunetele mării, comparate pe bună dreptate cu un poem simfonic. Rețeta unei seri de neuitat s-ar putea lega de audiția chiar la țărm a lucrării „Vox Maris” a lui Enescu, ori în cazul celor mai puțin pretențioși, a admirabilului poem electronic „En attendant Cousteau”. Iar lucrurile se leagă, pentru că figura lui Jacques Yves Cousteau a rămas emblematică pentru necesitatea explorării neîntrerupte a suprafețelor marine în întinderea lor nemărginită. Cu alte cuvinte, Cousteau e primul pe lista mea! Dacă e să fim corecți: mai înainte de a fi cunoscut întregii lumi prin filmele sale dedicate adâncurilor mărilor, Cousteau s-a remarcat prin invențiile, premierele și descoperirile sale. După ani și ani, The New York Times avea să titreze: „Victoriile lui Cousteau sunt victorii ale forței morale”. Deloc o noutate, „Lumea tăcerii” este totuși un volum-document despre admirabila forță a unui om care s-a dedicat exclusiv privirii… în adânc. Primind haina unor memorii, textele constitutive ale volumului inventariază primii săi pași într-un domeniu cu totul nou la acea vreme – de menționat că documentarul cu același nume a fost distins cu Premiul Academiei Americane de Film și cu Palme d’Or, în timp ce cartea a făcut figura unui bestseller, vânzându-se în peste cinci milioane de exemplare. „Lumea tăcerii” reface, printre altele, istoria acvalangului pe care Cousteau l-a perfecționat undeva în jurul anului 1940, acvalang care stă la baza a ceea ce astăzi se numește scuba diving, instrument ce a făcut posibilă explorarea subacvatică autonomă, practic deschizând orizonturile unui spațiu fascinant, din păcate necunoscut (până atunci) decât infinitezimal căutătorilor de perle.

Echipa lui Cousteau a înotat printre creaturile guvernate de Poseidon, a vizitat epave uitate în adâncuri, a pus bazele arheologiei subacvatice, înregistrând pe propria piele efectele fiziologice ale decompresiei și ale beției adâncurilor. Rețin măcar un fragment din narcoza azotului, experiență legată de atingerea pentru prima dată a 90 de metri adâncime: „La 60 de metri am simțit în gură gustul metalic al azotului sub presiune și am fost lovit instantaneu și grav de beția adâncului. Mi-am încleștat mâna pe funie și am așteptat. În minte mi se învălmășeau gânduri care-mi spuneau cât de priceput sunt; eram cuprins de o stare de voioșie stranie. Am făcut un efort să mă concentrez asupra realității din jur, să încerc să definesc nuanța mării care mă înconjura. Bleumarinul, turcoazul și albastrul de Prusia erau variantele. Dar dezbaterea n-a dus la nicio concluzie: singura constatare la care am ajuns era că spațiul acela albastru nu avea nici tavan, nici podea. Torsul motoarelor diesel de deasupra mi-a invadat mintea: s-a amplificat de parcă ar fi fost ritmul inimii universale”. Deși am lăsat să se înțeleagă, simt nevoia de a rosti direct: o carte despre pasiune, voință, încercarea limitelor, despre om și dorința sa de cunoaștere cu orice pret. Un manual despre cum se trece dincolo de conveniențe, de bariere: acolo, în larg și în adânc, acolo unde cu fiecare metru coborât câștigi practic 300000 km cubi de spațiu vital, acolo unde „reușeam să furăm câteva ore pentru noi, ca să ne relaxăm și să analizăm nuanțele culorilor și ale luminii, să ascultăm sunetele îndepărtate ale oceanului să ne bucurăm de voluptatea dată de mângâierea apei. Abia atunci poți înțelege privilegiul de a fi trecut dincolo de un hotar, de o graniță […] dintre elemente. Dacă omului i-a fost greu să treacă prin acest obstacol, cu atât mai greu le este peștilor, care prin scurtele și stângacele lor salturi la suprafață ne arată cât de străine unul de altul sunt aerul și apa”. Riguros, apoi despre Bathyscaphe și superbul Calypso – realități ce laolaltă completează întreg imaginarul trasat de expedițiile lui Cousteau. Ar mai fi de consemnat că transcrierea tuturor acestor experiențe nu se încurcă în mofturi și prețiozități literare: Cousteau rămâne simplu dar în adevăr, își invită cititorul în metamorfozele unor spații ce compun o adevărată odă naturii. Pentru cei ce se vor simți aproape de figura savantului francez, devenit cu timpul membru al Academiei Franceze, semnalez și prezența (în acest areal) lucrărilor semnate (mai ales „Odiseea căpitanului Cousteau) de românul Alexandru Marinescu – biolog, oceanolog, istoric al științelor, muzeolog. Ei bine, „literatura adâncurilor” se deschide cu această figură reprezentativă, ca presemn al încrederii, pentru încă o dată, în omul frumos. Jacques Yves Cousteau, un Icar întors, a înțeles printre primii frumusețea „zborului sub apă”: „De multe ori, noaptea, visasem că zbor întinzându-mi brațele ca niște aripi. Dar acum zburam fără aripi (iar din momentul primei experiențe cu acvalangul, n-am mai visat niciodată că zbor)”.